Au trecut peste 400 de ani de când Cervantes dispărea, pe un 23 aprilie, de pe această lume, lăsând în urmă una dintre cele mai frumoase opere care s-au scris vreodată. Personajul lui, Don Quijote, a rămas până azi chiar mai puternic decât numele creatorului lui și a dat naștere la numeroase interpretări și reinterpretări, lupta lui cu morile de vânt fiind poate cea mai invocată imagine-metaforă din întreaga istorie a literaturii.
Au trecut aproape 30 de ani de când regizorul Terry Gilliam se chinuiește să realizeze proiectul cinematografic „Omul care l-a ucis pe Don Quijote” și se pare că aproape trei decenii soarta i-a tot fost împotrivă, dar el n-a abandonat ideea și iată, în 2018, a reușit, și filmul a ajuns pe ecrane și în selecția de la Cannes, iar acum, în această primăvară, și pe ecranele din România. Mai degrabă fără succes s-ar putea spune, dacă ar fi să țin cont de propria experiență, și anume că am văzut filmul la câteva zile după premieră, într-un cinematograf dintr-un mare mall, singură în sală… Stranie experiență, oricum. Mai ales când filmul pe care-l vezi e un amestec suprarealist de vis și (i)realitate.
„Omul care l-a ucis pe Don Quijote” nu e, cu siguranță, capodopera lui Terry Gilliam, dar merită o discuție fie și pentru că i-au trebuit aproape 30 de ani ca să existe, fie și pentru că repune în discuție într-un mod foarte interesant pentru secolul 21 problema lui Don Quijote. Nu, nu dezvoltă o întreagă filozofie metafizică despre Cavalerul Tristei Figuri, ci rămâne mai degrabă într-o zonă ce combină un fel de film de aventuri pentru copii sau pentru copii mai mari și un tip de „realism magic”, ce are mai degrabă darul să te fure. Și te lași purtat într-o lume fascinantă în care se amestecă tot felul de clișee de filme de la Hollywood, în mod ironic, desigur, cu vechea istorie a lui Cervantes.
În lumea noastră, în care nu e loc prea mult pentru poveste, dar în care ne place să ne lăsăm furați de magia realităților virtuale și să trăim întâmplări fantastice, lucru pe care-l exploatează atât de bine industria cinematografică și cea publicitară, filmul lui Terry Gilliam jonglează ironic exact cu cele două tipuri de iluzie pe care le propun pe de o parte lumea de acum patru secole a lui Cervantes și pe de altă parte cea a începutului de mileniu III. Ce diferență e între morile noastre de vânt și morile de vânt de acum aproape jumătate de mileniu. Și, amestecând aceste povești, regizorul creează un film hipnotic, nu foarte comod la nivel de fir narativ, dar la un moment dat renunți să mai cauți și nodul în papura logicii lui, și să urmărești în ce fel se contorsionează firul narativ și te lași pur și simplu cucerit de imagini și sedus de umorul amar și destul de cinic al scenariului.
Citește continuarea pe yorick.ro
