Cel mai recent spectacol la care a lucrat este „Class”, în regia lui Felix Alexa, care se află la primele reprezentații la Teatrul Național „I.L. Caragiale”. De altfel, în ultimii ani a semnat scenografia mai multor producții regizate de Felix Alexa, printre care „Revizorul”, „Orechestra Titanic” și „Crima din strada Lourcine”, și în același timp a colaborat cu Alexandru Dabija, Andrei Șerban, Alexandru Mâzgăreanu, Alexander Morfov și alți regizori. În curând se va întoarce la Odeon pentru o nouă colaborare cu regizorul Zoltán Balázs, cu care a lucrat anul trecut la „Gardenia”. Deși conservator, peisajul este eclectic, spune scenografa Anadrada Chiriac. Diversitatea ar putea fi mai mare și e nevoie de show, zonă de care se simte atrasă. Lucrurile se schimbă, dar greu, și sunt multe lupte de dus. Despre inerții, lupte și dorințe, cu Andrada Chiriac, într-o seară dinainte de premiera cu „Class”.
Ca practician tânăr, care a lucrat cu regizori din diverse generații, de la Andrei Șerban la Alex Mâzgăreanu, să zicem, tu ce loc crezi că ocupă acum factorul vizual la noi?
Peisajul este extrem de eclectic. Se poartă, și nu numai la noi, decorurile realiste până în detaliu. Postmodernismul înseamnă și a folosi un lucru schimbându-i, într-un fel sau altul, contextul. Ne jucăm destul de mult cu ideea de realism probabil din cauză că zona media și zona de realitate virtuală sunt atât de puternice, încât e din ce în ce mai accentuată nevoia de concret. Ai nevoie să simți lucrurile și apoi să te joci în zona de new media, în parametri psihici de informație modernă, într-un context care pare prăfuit. Zona e valabilă și se practică. Altfel, la noi multe spectacole importante au rămas pe simbolismul anilor ’70. Iar mie, personal, mi se pare că abordarea asta funcționează până la un punct.
Deci, și din acest punct de vedere, avem un teatru conservator?
Da, la noi teatrul este conservator. Problema e ce se promovează, fiindcă lucrurile noi se cultivă, se dezvoltă, se susțin financiar. Dacă nu investeau niște oameni, nu aveam Guggenheim și nu nici unele școli de artă, nu? Nici Robert Wilson nu ar fi avut fundație, nu? Susținem prea mult mainstream-ul și clasicul. Din ce în ce mai mult, cei care sunt altfel trebuie să se descurse singuri. Există AFCN, desigur, dar nu e suficient. Fără buget, nu prea am cum să inventez niște forme, decât dacă mă izbesc de cineva cu o viziune ultramodernistă și putem să ne ducem împreună pe un tip de estetică. Altfel spus, o chestiune delicată și semipolitică. Noi depindem de deschiderea și de inteligența producătorilor, a celor care au spațiul și resursele financiare să promoveze, ca să ne dea direcții. Iar dacă direcția e unică, nu e bine. Piața de consum cultural ar trebui să fie cât mai diversă. Dacă ne plac doar anumite lucruri, atunci, e dificil. Eu lucrez mult, dar în București. Iar diferența dintre ce se întâmplă aici și ce se întâmplă în rest este, iarăși, colosală și ca rulaj, și ca pretenții artistice, și ca input financiar.
Să înțelegem că libertatea ta creatoare e foarte restricționată de economic?
Nu. De fapt, e tot alegerea ta dacă faci sau nu faci așa. Tu alegi, ca scenograf, dacă rămâi într-o zonă de mainstream și nu provoci în niciun fel sau te muți la Centrul Replika, de exemplu. Este fix o alegere personală. Am avut un coleg de facultate care făcuse în liceu inclusiv scenografie. Venise la facultate cu un bagaj, cu o anumită pregătire. Lucra foarte mult cu noi – tangaProject, colegii cool, care montau texte sociale. Nu cred că mai știu pe cineva atât de talentat și, cumva, atât de matur la așa o vârstă. El a ales la un moment dat că face numai asta, că numai asta îl interesează.
Și cum rămâne cu experimentul?
Nu face același lucru. Fiecare spectacol e altfel, cumva. Nu e design industrial. Discutam cu un coleg mai mare, care e și profesor, și-mi atrăgea atenția că scenografia e încadrată la „arte decorative”. Din punctul meu de vedere, scenografia nu e o artă aplicată. Dacă îi ceri unui designer industrial să-ți facă o cană, fiecare va face ceva ce seamănă, într-o măsură sau alta, cu o cană. Dacă ai trei scenografi cărora le ceri să facă „Visul unei nopți de vară”, s-ar putea să iasă trei viziuni complet diferite. Input-ul personal de vizualizare pe obiect este mult mai apropiat, cred eu, de arta plastică, unde creativitatea ta și opțiunile tale artistice sunt mult mai puternice. Revenind, din punct de vedere al creativității, nu există restricții. Există restricții în ceea ce privește intenția: Vreau să profesez cât mai mult și să fac o meserie din asta sau vreau să fiu artist și-mi asum să găsesc sau nu un loc pe piață, un finanțator, oameni care să meargă cu mine. Regizorii pot alege să lucreze sau nu cu o echipă, dar la noi e mai greu. De scenograf nu au neapărat nevoie și ce scenografie să fac într-o debara? Limita creativă, pentru mine, este mai degrabă cea financiară. Eu trebuie să construiesc de 500 sau de 50 000 de lei.
„Class”, încă o colaborare cu regizorul Felix Alexa, e copilul tău cel mai mic. Cum a fost experiența asta?
Este un text irlandez montat pentru prima dată la noi, la limită cu ceea ce numim text social, ceea ce nu te aștepți să vezi la TNB. Un profesor încearcă să ajute copii cu deficiențe de alfabetizare. Procesul de implicare pedagogică declanșează un întreg univers familial, social, ca un tăvălug. A ieșit ceva foarte frumos și e unul dintre cele mai organice spectacole la care am lucrat. E un spațiu unic, în care se întâlnesc mai multe lumi și am vrut un realism de film, unul pe care să nu-l contești în niciun fel. Pentru că nu trebuie să văd decorul, trebuie să ascult oamenii, iar cuvintele lor trebuie să rezoneze. Sunt acolo mai mult straturi de decor realist: un decor realist de teatru, care marchează convențional un nivel, și un decor realist cinematografic, spuneam, care te duce într-o zonă mult mai detaliată – pe recuzită, pe culori etc. Am încercat un alt tip de rafinament în tot ansamblul, astfel încât să auzi cuvinte și poate ca ele să și rezoneze.
Citește continuarea pe yorick.ro
