Deosebit de complexă, lumea colecționarilor este un univers special, în care găsim tot felul de personaje, de la subtilii colecționari de artă până la cei care adună cărți poștale, cutii de chibrituri ori cine mai știe ce alte obiecte asemănătoare. Printre toți aceștia există și unul cu totul deosebit: un colecționar de „stele căzătoare“.
Inginerul Răzvan Andrei este cel care și-a dedicat o bună parte a timpului și banilor săi pentru a strânge și studia „stele căzătoare“. Astfel că, în acest moment el este posesorul unei colecții de meteoriți care este considerată una dintre cele mai mari și complexe din sud-estul Europei.
Mesageri cerești
„Iar la nunta mea, a căzut o stea…“. Fără ca autorul popular să fi știut vreodată, autorul acestui vers al străvechii balade se referă la meteoriți, cărora li se mai spune și „stele căzătoare“. Cândva, erau socotite semne de rău augur, căci se credea că dâra de lumină pe care o lăsau pe bolta cerului nocturn ar fi anunțat moartea cuiva. Mult mai târziu, oamenii au făcut legătura între tăcutele „stele căzătoare“ și pietrele negre care puteau fi găsite, uneori, în locurile unde atingeau fața Pământului. Abia în ultimele două-trei secole oamenii de știință au înțeles că meteoriţii sunt niște mesageri cereşti care ajung la noi, porniți din locuri în care omul n-a pus niciodată piciorul. Şi, nici n-o să-l pună prea curând. Dar numai în ultimele cîteva decenii s-a aflat că ei vin și de dincolo de timp, din vremurile când s-a format sistemul nostru solar. Modeste la înfățișare, de culoare neagră, cioplite parcă de mâna unui artist plictisit, aceste obiecte deosebit de rare sunt, de fapt, niște veritabili „călători“ prin timp, martori tăcuți veniți din negurile timpului, participanți la „facerea lumii“ noastre cosmice. Aceștia sunt meteoriții pe care savanții zilelor noastre îi studiază cu cele mai noi instrumente puse la dispoziție de știința modernă.
Atunci când cerul cade pe Pământ
Dicționarele definesc meteoriții ca fiind „Obiecte minerale sau metalice, provenite dintr-un corp cosmic, care, traversând atmosfera, cad pe suprafaţa Pământului.“ Ei sunt dârele de lumină, pe care le vedem, uneori, brăzdând bolta cerească, în nopțile senine. De obicei, atunci când îi zărim, ei își trăiesc ultimele clipe de „viață“. Totuși, foarte rar, bucăţi mai mari sau mai mici din ei apucă să ajungă la sol. Specialiștii au calculat că pe Pământ cad, zilnic, circa patru tone de micrometeoriți. Pare mult, dar dacă raportăm această cantitate la suprafața terestră, inclusiv mările și oceanele, rezultă că ei chiar sunt niște rarități excepționale care justifică atenția care li se acordă, atât de către savanți cât și de către colecționarii care, adeseori, cutreieră lumea în căutarea lor. Statistic vorbind, meteoriții foarte mari, a căror cădere lasă în urmă cratere de impact apar, în medie unul la circa 150 de ani. Iar cei cu adevărat uriași, care pot schimba fața planetei apar odată la câteva zeci de milioane de ani. Ultimul astfel de „ucigaș intercontinental“, care ar fi avut un diametru ce circa 12 kilometri, a fost cel care, prăbușit în urmă cu 65 de milioane de ani, a provocat extincția în masă a dinozaurilor. Un caz cu totul aparte, neelucidat nici până în ziua de azi a fost celebrul „Fenomen Tungus“ petrecut în vara anului 1908. Atunci câteva milioane de copaci din tundra siberiană au fost doborâți și carbonizați parțial, după o „schemă“ circulară de parcă ar fi fost loviți de suflul unei explozii cumplite, care a produs o undă de șoc resimțită pe toată planeta. A fost un fenomen misterios care a primit tot soiul de explicații, de la impactul cu un meteorit extrem de mare până la impactul cu nucleul unei comete. Ba, la un moment dat s-a propus și ipoteza că fenomenul a fost provocat de un OZN „kamikaze“ care s-a „sacrificat“ ciocnindu-se de bună voie cu un asteriod care, altfel, ne-ar fi lovit planeta și ne-ar fi distrus civilizația. Dar, concret, în lipsa unor urme materiale palpabile, „Fenomenul Tungus“ nu a primit nici pînă în ziua de azi o explicație unanim acceptată.