Ioana Calotă este actriță a Teatrului Nottara din București. Este fiica Floarei Calotă, celebra cântăreață de muzică populară. Și-a trăit copilăria în Roșiorii de Vede, o mare parte în ultimii ani ai comunismului, și s-a îndrăgostit de teatru, ascultând povești pe discuri de vinil. Crede că teatrul înseamnă emoție, crede în puterea catharsis-ului și în Dumnezeu. „Aș vrea ca, atunci când se duce acasă, omul din public – mamă, tată, iubit, copil, tânăr, bătrân, nu contează – să revină la iubirea din el”, spune Ioana Calotă, care mărturisește că și-a dat seama că vrea să fie pe scenă, atunci când, la concertele mamei ei, vedea publicul plângând. La o cafea, la o măsuță în soare, am vorbit despre sensul și puterea teatrului și am depănat povești despre o copilărie ca un superb început de roman…
Vii dintr-o familie cu multe preocupări artistice. Cât de greu sau cât de ușor a fost să-ți găsești drumul?
Am avut marele privilegiu și noroc să mă nasc în această familie. Eu chiar cred că toți copiii își aleg părinții și cumva, în adâncul meu, știu că, dacă ar fi să credem în alte vieți sau măcar să admitem existența lor, și eu am fost la rândul meu mama mamei mele. Acum doar am schimbat rolurile… Eu de părinții mei mă simt extraordinar de legată de dincolo de facerea mea și de dincolo de plecarea mea de-aici. Cred că și înainte, și după, ne-am întâlnit și ne vom întâlni. Și că o să rămânem în comunicare și o să fim tot timpul un singur suflet și o singură familie.
Părinții mei sunt doi oameni plecați amândoi de la țară… N-aș putea spune că sunt prima generație încălțată, dar sunt prima generație cultivată. Tatăl meu, Nicolaie Lupu, se trăgea dintr-o familie extrem de săracă. Dar și-a dorit foarte tare să învețe și a avut cu totul alte chemări decât țărâna. Și a fost foarte talentat. A învățat singur să cânte la fluier și la caval. A pictat de mititel și a fost și pictor de biserici. A fost și scriitor. Un om tăcut și introvertit, un sobru, ca și cum făcea parte dintr-o castă nobiliară… Și așa se face că tata avea un cerc de literatură, de poezie, în Roșiorii de Vede, unde mama era elevă. Și uite-așa, din admirație pentru domnul profesor și poet, s-a născut o poveste de dragoste. Ei bine, în această familie m-am născut eu și da, mi-aduc aminte cum mama mi-a cântat de când eram mică… făcea cântece speciale pentru mine, iar tata îmi scria poezii. Până la 12 ani am trăit la Roșiorii de Vede, apoi părinții mei au divorțat și eu și fratele meu, împreună cu mama, am venit la București.
Succesul mamei te-a speriat vreodată?
De-asta nici nu am vrut să merg pe drumul ei. Dar mama a reprezentat și reprezintă un model cu care n-am de ce să mă compar. Când eram mică, toată lumea mă întreba dacă o să mă fac cântăreață, ca mama. Și atunci m-am gândit că ea e atât de bună și de neatins, încât n-am de ce să mă compar vreodată cu ea. Și m-am gândit să aleg ceva care să mă reprezinte pe mine. De teatru m-am îndrăgostit ascultând teatru radiofonic și povești pe discuri de vinil. Și când mă întreba cineva ce vreau să mă fac când o să fiu mare spuneam: „peatru”. Asta spune mama că ziceam…
Și asta a rămas o linie constantă?
Da… Dar am avut și perioadele mele de introvertire, de adolescență dureroasă, în care eram aparent închisă. Și în perioada asta am vrut să fac filozofie. Dar mi-am dat seama că sistemele filosofice sunt prea mult pentru mine. O asemenea riguroasă împărțire a lumii și a vieții ar fi fost prea mult pentru mine. Aș fi vrut mai degrabă să urmez o filozofie mistică. Un fel de a cunoaște spiritualitatea omenirii.
Și asta ai făcut prin teatru…
Exact. M-am întors la prima dragoste. Pentru că teatrul este o experiență mistică. Pentru că eu cred în catharsis și în ce se întâmplă în sufletul oamenilor din public. Teatrul e făcut pentru public. Eu sunt doar un mesager. Sigur, eu îmi spăl păcatele și-mi fac dușul energetic și mă încarc cu emoțiile personajelor, dar eu trebuie să-mi îndeplinesc funcția de mesager.
Al cui mesager?
Al textului. Al poveștii. Acolo nu e nimic la întâmplare. Eu cred că Dumnezeu se manifestă foarte bine prin umbrele lui. E totul un cerc… Și cred că teatrul reprezintă și lumini, dar mai ales umbre care pun în evidență mesajul divin, îmbunătățirea sufletului omenesc.
Ce spui tu acum e ceva extrem de frumos și înalt în ideal, dar nu pot să nu te-ntreb… E cu adevărat valabil în teatrul în care trăim noi?
Nu, în teatrul în care trăim noi e mult facil, dar e nevoie și de așa ceva, pentru a atrage la teatru o anumită categorie de public care nu reacționează decât la asta. Și apoi îl tragi ușor spre altceva. Fiecare piesă, oricât de facilă, ar trebui să trezească și o emoție mai înaltă. Tocmai pentru că ne uităm tot timpul la televizor care ne dă aceleași programe de o joasă cultură și se adresează numai burții și e doar o spălare de creier, teatrul, care e emoție vie, are șansele să nu moară niciodată. Totul e excepțional la teatru, chiar dacă vorbește despre derizoriu. Nimicul se ridică la un alt nivel.
La momentul la care ai devenit conștientă că vrei să faci teatru…
Am suferit tot timpul de timiditate și n-am avut deloc încredere în mine. Foarte mulți actori se confruntă cu timiditatea, iar pe scenă își dau șansa să fie ei înșiși…
Deci tu ești tu însăți de-abia pe scenă?
Cumva da. Acolo îmi dau voie să fiu nebună așa cum sunt eu, acolo nu mă mai cenzurez după regulile sociale… Pe scenă sunt așa cum sunt. Acolo dau la o parte toate măștile. Așa cum zicea Radu Penciulescu cu care am făcut două workshop-uri… El nu suporta chestia asta cu jucatul. Nu-i plăceau actorii care au diverse chei la îndemână și doar joacă… El povestea cu mare admirație despre Aureliu Manea. Despre care se spune că era nebun și a stat la ospiciu. Dar era un creator de geniu. Și cam dai mâna cu nebunia în meseria asta…
Și tu dai mâna cu nebunia?
Da. Și e interesant să dai mâna. Important e să nu rămâi în obsesia energiei respective. Dar da, dai mâna. Nu neapărat cu diavolul, dar cu zone întunecate din tine. Și mă întorc la Radu Penciulescu. El a m-a întrebat de ce vreau să vin la workshop și m-a luat pentru că i-a plăcut răspunsul meu. I-am spus că vreau să mă descopăr și că eu cred că toate personajele sunt în mine. De fapt, despre asta e vorba. În actorie accesezi tot ce e în tine.
Dar nu e și periculos?
E o meserie de risc, într-adevăr. Iar riscul e să pleci în nebunie și să nu te mai întorci. Să te crezi mai mult sau să te crezi mai puțin decât ești. Riscul e să-ți placă boemia prea mult și să bei și să fumezi până diminețile. Or, nu așa se face meseria asta. Se face cu muncă. Talentul se pierde. E ca o floare, cum zice Zeami. Și se ofilește…
Citește continuarea pe yorick.ro
