În această toamnă, în colecția Yorick a Editurii Nemira va apărea autobiografia lui Anthony Quinn, „Păcatul originar”, o extraordinară introspecție, o superbă formă de căutare a propriei identități, o teribilă luptă pentru a descoperi iubirea. Veți afla, citind cartea, care este, în opinia lui Anthony Quinn „păcatul originar”. Construită ca un dialog cu un medic psihiatru, autobiografia explorează de la copilăria chinuită și plină de evenimente care-l vor marca toată viața, până la perioada marilor succese. Vă oferim un fragment în avanpremieră!
Cabinetul arăta ca altele un milion, toate făcute după același șaacatublon. Biroul era îngrijit echipat cu obișnuitele stilouri care n-au mers niciodată, cu sugativa falsă de piele, cu ceasul de bronz, maritim, cu calendarul rotativ.
Bărbatul masiv, exuberant, din spatele biroului, purta un costum de stofă făcut de un brand cunoscut. Singurul lucru personal din încăpere era zâmbetul lui. Stând în fața lui, am încercat să-l definesc cumva, dar n-am reușit. În afară de obișnuitele amabilități, nici un alt schimb important n-a avut loc de când am intrat în birou lui. L-am întrebat în cele din urmă dacă mă pot întinde pe canapea.
-De ce? mi-a zâmbit doctorul. Sunteți obosit?
-Nu, i-am răspuns eu. Dar m-am gândit că…
-Nu-mi păreți foarte bolnav, dle Quinn. Haideți să ne așezăm și să stăm de vorbă!
Nu era deloc așa cum îmi imaginasem.
-V-am văzut acum câteva zile într-un film italian. Scena finală, când plângeți pe plajă, a fost al naibii de emoționantă.
Rahat! Eu plăteam aici cincizeci de dolari pe oră, cincizeci de afurisiți de dolari, și el era doar un alt fan al meu…
-Nu mă pricep deloc la filme, a continuat el. Sunteți primul actor pe care-l cunosc așa, din punct de vedere profesional, așa că iertați-mă dacă pun întrebări prostești. Dar în acea ultimă scenă, erau lacrimi adevărate sau erau induse de vreun miros de ceapă sau așa ceva?
Cincisprezece minute din ora mea prețioasă trecuseră deja și noi discutam despre filme!
-Nu, doctore. Erau lacrimi reale.
-Vreți să spuneți că ați plâns de-adevăratelea?
Deci era unul dintre ăia?
-Da, am plâns.
-Cum plânge un actor? Presupun că trebuie să-ți amintești lucruri dureroase din viața ta, ca să-ți poți prova lacrimile, nu?
Iisuse!
-Poate fi o formă de autoanaliză, nu-i așa?
Nu-ți face griji, e destulă durere în viața mea, am de unde să mă adap.
-Presupun că da, am ridicat eu din umeri.
-Și v-ați gândit la ceva anume, acolo, la acel moment de pe plajă?
-Da.
-La ce?
-Păi întâi de toate m-am gândit la amărâtul ăla ticălos pe care-l jucam. Avusese o viață aspră și lipsită de sens. Nu simțise niciodată iubirea. Iar când în sfârșit a găsit-o, n-a știut ce să facă – și a distrus-o. Acolo, pe plajă, el a simțit imensitatea spațiului. Eternitatea pe care urma s-o înfrunte de unul singur. Era probabil pentru prima dată în viața lui când vedea cu adevărat stelele, iar pentru el, ele nu reprezentau decât o eternitate de singurătate.
