M-am întâlnit cu Pavel Bartoș în Sala Pod a Teatrului Odeon, teatru la care este actor din anul 2001. A povestit cu nostalgie despre copilăria sa din Miercurea Ciuc, despre întâlnirile profesionale și umane pe care le-a avut și fără de care, spune el, nu ar fi fost cel de astăzi. A studiat la Facultatea de Teatru din cadrul Universității ,,Babeș-Bolyai” din Cluj, a fost actor la Teatrul din Satu Mare, la Teatrul Național din Timișoara, la Opera Națională din Timișoara și chiar la Teatrul Maghiar. La teatrele din provincie a avut ocazia să se descopere, să greșească și să se formeze ca actor. Chiar dacă multă lume îi asociază numele cu televiziunea, Pavel este un om al teatrului, un om pe care teatrul l-a schimbat și care a găsit mereu resurse să continue să fie pe scenă. În luna mai îl puteți vedea pe Scena Teatrului Odeon în distribuția spectacolului ,,Slugă la doi stăpâni”, în regia lui Peter Kerek. Este un om plin de povești… și nimeni nu își spune povestea mai bine decât el însuși, așa că vă invit să îl cunoașteți pe Pavel Bartoș!
Ce îți plăcea să faci cel mai mult atunci când erai copil?
Îmi plăcea foarte mult să mă joc afară. Țin minte că în fața blocului nostru era șantier, tot timpul se construia câte un bloc, iar pentru noi șantierul a fost marele loc de joacă… șantierul era, de fapt, playstationul nostru sau orice alt gadget. Acum, privind un pic înapoi fără mânie, însă, realizez că nu se punea presiune pe noi să ne facem temele, pentru că eram conștienți că, dacă nu le făceam, nu ieșeam afară. Părinții nu prea aveau timp să stea cu noi și asta nu din vina lor. De exemplu, ai mei lucrau în trei schimburi, mama era confecționer, tata zidar, iar noi eram patru copii! Responsabilitatea temelor era pe umerii noștri. În plus, exista un soi de rușine amestecată cu mult respect față de profesori și, mai ales, față de părinți, așa ca nu îți permiteai să te duci nepregătit la școală.
Ești cel mai mare dintre cei patru frați, cât de mult te-a schimbat această responsabilitate?
Enorm, dar fără să îmi dau seama atunci. Am realizat acest lucru mult după… I-am avut tot timpul în grijă, mai ales pe surorile mele. Țin minte că atunci când toți ieșeau la joacă, eu trebuia să stau în casă, să am grijă de surorile mele, nu exista pe atunci noțiunea de bonă. Bineînțeles, de fiecare dată când se întâmpla ceva… greșit, vina pica pe mine, căci, eram cel mai mare și trebuia să am grijă sau să fiu atent! Am urât de multe ori acele momente, cu anii am realizat că au fost lucruri care însă mi-au fost de folos. Cred că toate acele lucruri, dar și multe altele, m-au format pe mine, cel ce sunt astăzi, cu bune și cu foarte puține rele! (hahaha)
Dacă ar fi să îți rezumi copilăria la un singur moment reprezentativ, care ar fi acela?
E greu să îți rezumi copilăria la un singur moment reprezentativ, faptul că ai parte de o copilărie e un lucru reprezentativ! Iar eu am avut o copilărie normală, o copilărie all inclusive, am avut parte de dragostea părinților în toate formele ei, pentru că eram un copil destul de neastâmpărat, cu nevoi sau mai puțin nevoi, cu lipsuri, multe lipsuri, dar faptul că am fost o familie mare și unită a fost ceva extraordinar! Acum, gândindu-mă și la ce profesori am avut și la tot ce mi s-a întâmplat, da, am avut o copilărie grozavă! Asta până când a trebuit să pun punct copilăriei, oarecum forțat de împrejurări – când aveam 16 ani, tatăl meu s-a stins din viață… a fost un moment definitoriu pentru mine din toate punctele!
Vorbești cu mare drag despre profesorii pe care i-ai avut…
Da, cu mare drag, chiar am avut profesori extraordinari. Acum, când am copii, realizez cât de importanți sunt profesorii și mă simt norocos că am avut parte de un alt tip de dedicare din partea profesorilor. Părinții mei erau oameni simpli, nu îmi puteau sugera întotdeauna o bibliografie, cu atât mai puțin atenție și dedicare și atunci, toate aceste lucruri erau acoperite de școală. Îmi amintesc și acum de învățătoarea mea, Anton Victoria, datorită careia mi-a plăcut enorm să merg la școală, să citesc și să îndrăznesc. Și am îndrăznit! Chiar dacă eram dintr-un oraș mic, Miercurea Ciuc, mi-am dat seama că pot să am idealuri mari! Și așa am visat că vreau sa fiu actor! Un alt dascăl, diriginta mea, Maria Grecu, a fost cea care mi-a zis că dacă vreau, pot, m-a susținut, m-a dirijat, și mi-a dat tot felul de lecturi care m-au apropiat și m-au făcut să înțeleg un pic mai bine lumea teatrului, mai ales că în acea vreme informațiile și, mai ales, oamenii specializați în al meu drag orășel, aproape că lipseau cu desăvârșire!
Procesul de pregătire pentru admiterea la Facultatea de Teatru a fost alături de diriginta ta?
Da, fără să realizez, dar nu am avut o pregătire specializată pentru admiterea la Facultatea de Teatru. M-a susținut și asta a fost foarte important pentru mine. Nimeni nu credea în acea vreme că pot să intru la teatru și, pentru a nu avea parte de ,,descurajări” prietenești, le-am spus tuturor că am să dau la Facultatea de Drept, doar diriginta știa adevărul, nici măcar mama nu avea habar ce aveam de gând să fac. Dar m-am dus la Facultatea de Teatru din Cluj, unde am fost și admis din prima. NOROC! Nu mă așteptam, dar am avut noroc și multă șansă, pentru că în acel an se căutau ,,talente crude”, s-a nimerit să fiu un talent crud, sper să mă fi copt între timp.
Cum a fost examenul de admitere?
Foarte interesant! În primul rând, mi-am uitat banii pentru admitere acasă, m-am dus în ultima zi de înscriere, la ora 14.00 se închidea, iar eu am ajuns la ora 12.00 și, când am vrut să plătesc, am realizat că mi-am uitat banii acasă. Îmi amintesc și acum că taxa de intrare era în valoare de 5000 de lei. Dacă mama mi-ar fi trimis bani, ar fi ajuns în trei zile, iar eu mai aveam la dispoziție doar două ore. Eram disperat, pentru că îmi dădeam seama că dintr-o astfel de neatenție ratam un an. Și, în disperarea aia, am intrat pe ușa Cancelariei, le-am zis profesorilor că mi-am uitat banii acasă și i-am rugat frumos să mă ajute să îmi plătesc taxa de înscriere. Au rămas muți, unii îmi arătau ușa, dar… un profesor, iarăși un profesor a fost șansa mea, ulterior am aflat că era de limba franceză, domnul Ionescu, era undeva în spate și zice: Uite, un om care ne cere bani ca să se înscrie la facultate! Poftim, tinere! Și mi-a dat 5000 de lei, iar eu i-am jurat că îi dau banii înapoi și îi aduc chitanța să dovedesc că m-am înscris. În anul I, la primul examen, a venit domnul profesor Ionescu și mi-a zis: Pavele, să știi că au fost cei mai bine investiți 5000 de lei din viața mea. Mi-a spus acele vorbe pe care poate doar tatăl meu mi le-ar fi spus, iar el era doar un străin care a investit încredere în mine. NOROC și Doamne, Doamne, toate astea la un loc! În al doilea rând, așa cum am zis, eu nu m-am pregătit cu nimeni de specialitate, pentru că nu aveam cu cine în Miercurea Ciuc, în anul 1992. Habar nu aveam ce însemna poezia de forță, nu știam ce înseamnă monolog… și eram în pragul examenului, fără să am un repertoriu. La poezia lirică am trecut ,,Floare albastră”, poezie pe care o știam cât de cât de la examenul de Bacalaureat. Când am intrat în sala de examen la prima probă, care era eliminatorie, am spus poezia de forță, iar jurații s-au amuzat copios pe seama mea, căci numai de forță nu a fost, și mi-au cerut să mai spun o poezie, lirică, dacă se poate! Am recitat ,,Floare albastră”, din care știam doar patru strofe, dar… mi-a ieșit. Am fost tare emoționat, încărcat și foarte speriat și probabil am avut parte de un ,,moment de grație”. Când am ieșit din sala de examen, voiam să plec, descurajat total, dar a ieșit cineva din comisie și mi-a dat bilețelul pe care scria că sunt admis. La următoarea probă, am venit la fel de nepregătit, trebuia să susțin proba de dans, iar eu nu știam că trebuia să îmi pregătesc un moment special. Profesorii din juriu mi-au pus ei o casetă pe care o aveau acolo, Gipsy Kings, și am improvizat, toată lumea râdea. Când să ies pe ușă, eram așa fericit că m-am descurcat, dar unul dintre profesori, Vistrian Roman, m-a oprit și m-a rugat să mai recit încă o dată poezia ,,Floare albastră” pentru unul dintre profesorii care nu au fost în juriu în etapa anterioară. Am tras aer în piept și am început poezia, încercând să mă imit și, la un moment dat, m-am pierdut și am început să tușesc, iar Vistrian Roman m-a scuzat că sunt obosit. Care a fost primul lucru pe care l-am făcut după asta? Am învățat ,,Floare albastră”! Nu mi-a mai cerut-o nimeni să o recit, dar eu o știu și acum! Am intrat la facultate undeva pe la jumătate, nici printre primii, nici printre ultimii, chiar am fost un talent crud, cu un NOROC chior!
Citește continuarea pe yorick.ro
