S-au scris pagini întregi despre Kirill Serebrennikov, s-au făcut demonstrații pentru el, artiștii din toată lumea au protestat față de arestul lui la domiciliu care s-ar fi întemeiat, pare-se, pe motive politice și ar fi expresia directă a regimului dictatorial din Rusia lui Putin. A fost premiat în lipsă la Premiile Europa pentru Teatru, la Roma, în 2017, unde a avut loc și o conferință despre el. Anul trecut, la Cannes, deși filmul lui nu a fost premiat, participanții au venit la proiecție cu tricouri cu inscripții care-i susțineau eliberarea. Așadar, Kirill Serebrennikov este o vedetă internațională… Și nu putem să nu fim de acord că, dincolo de calitățile lui artistice, această faimă pe care i-a adus-o arestul la domiciliu, această faimă de deținut politic al regimului Putin, această faimă de regizor care reușește să monteze spectacole și să termine filmele din arest au contribuit la consolidarea numelui lui și i-au adus un plus de notorietate. Iar creațiile lui au profitat din plin de asta.
Filmul care a fost proiectat anul trecut la Cannes, „Leto” („O vară rock’n’roll”), a ajuns în această primăvară și în cinematografele din România. Fără prea mare succes… De altfel, prea puține filme au cu adevărat succes în cinematografele din România… e o constatare din ce în ce mai tristă. Iar în cazul de față e aproape surprinzătoare, pentru că sunt sigură că o mare parte din public, cei trecuți de 40 de ani, ar petrece două ore alunecând plăcut în nostalgii. Pentru că, pe scurt, e vorba de o poveste de dragoste – dragoste și muzică, multă muzică – ce se petrece în anii ’80 în plin comunism, în URSS. Nu, nu e chiar „Bohemian Rhapsody”, varianta rusă, așa cum s-a scris pe forumuri, dar, cu siguranță, e un film care ar fi putut avea un real succes de public, cel puțin într-o țară din fostul bloc comunist, la publicul care a început deja să vadă acei ani într-un abur nostalgic.
„Leto” e o poveste în alb negru, care se colorează din când în când, exact ca amintirile, un efect interesant pe care Serebrennikov îl folosește de mai multe ori, o poveste care apasă inteligent pedala emoției, fără să ezite să-ți lase o lacrimă în colțul ochiului. Lumea din „Leto” e un fel de Woodstock edulcorat și se deschide cu o imagine superbă. Câțiva tineri, aparent liberi, pe o plajă pustie, cântă și dansează și par desprinși de tot griul întunecat al lumii în care trăiesc. Și acesta e și unul dintre meritele regizorului, că nu creează un film în care să critice comunismul pe față, folosind povestea a doi muzicieni, ci recompune delicat un univers cu toate datele lui „firești”, în care oamenii trăiau „firesc” și luau totul ca pe ceva „firesc”. Nu e neapărat o critică a comunismului, cu tot ceea ce înseamnă el, spații mici, întunecate, apartamente la comun, interdicția de a aplauda la un concert rock, concerte clandestine, în apartamente slab luminate… E mai degrabă o călătorie în timp pe un tărâm care, pentru noi, azi, pare o altă planetă, o călătorie în timp în care poți trăi în același ritm cu oamenii acelei perioade tristețile și bucuriile lor, atât de absurd de îndepărtate de ceea ce trăim noi azi, o călătorie în timp în care te poți pune în acord cu melancoliile lor, cu visele lor, cu poezia lor înnăscută, cu lipsa lor de orizont pe care o iau ca pe ceva firesc…
Citește continuarea pe yorick.ro
