Linia fină dintre realitate şi ficţiune şi-a schimbat de-a lungul timpului culoarea, grosimea şi forma. Imaginaţia alimentată de cunoaştere, de evoluţia istoriei, de rafinarea mijloacelor de expresie, cizelată prin filtrele originalităţii şi concurenţei tot mai abundente s-a luat la întrecere cu ea însăşi. Poveştile pe care prezentul le are de oferit sunt complexe şi reinventează continuu miturile răsinterpretate şi arhetipurile. Scenele de luptă corp la corp dintre Bine şi Rău există în continuare, însă armurile grele, buzduganele şi săgeţile au devenit din ce în ce mai subtile şi mai greu de identificat ca atare.
Viaţa însăşi a devenit cu mult mai şocantă. Violenţa evurilor întunecate ne impresionează din cronici scrise cu pană de gâscă prin brutalitatea concretă a unor confruntări cu final sângeros. Toate marile demenţe al civilizaţiei – de la gladiatorii care mureau pentru delectarea publicului din arene, trecând prin rugurile inchizitorilor şi până la genocidurile abominabile ale secolului al XX-lea – există în imaginarul colectiv ca fotograme atribuite ca într-un clasor cu timbre unor ideologii analizate şi discutate apoi în tomuri stivuite. Atrofierea empatiei de astăzi, însă, ne face să nu mai identificăm la fel de uşor trăsăturile acelor anomalii care se strecoară subtil prin crăpăturile pojghiţei de echilibru pe care părem a-l menţine.
„The Act”, primul sezon al unui serial bazat pe fapte reale aparţinând genului stranger-than-fiction, povesteşte în cele opt episoade difuzate recent pe HBO parcursul halucinant al unei fiice care ajunge să pună la cale uciderea cu sânge rece a mamei sale. Cazul real a făcut multe valuri în Statele Unite în urmă cu trei ani, atunci când Gypsy Rose Blanchard s-a dovedit a fi autorul moral al crimei comise de către Nick Godejohn, a cărei victimă a fost Dee Dee Blanchard – o mamă devotată, iubitoare, care a sacrificat totul, a luptat pentru fericirea şi bunăstarea unicului său copil, fetiţa bolnavă de epilepsie, leucemie, atrofie musculară, ţintuită în scaun cu rotile, care putea fi hrănită doar cu ajutorul unui tub inserat chirurgical, care ajungea la secţia de urgenţă şi de câte o sută de ori în doi ani. Un coşmar de neconceput; un scenariu ce nu poartă nicio semnătură. Talentul vieţii de a scrie poveşti e însă mai creativ decât atât: dedesubtul acestei crime aparent inexplicabile există un dosar medical de minciuni şi douăzeci şi trei de ani de viaţă pe care Gypsy şi i-a petrecut resimţind consecinţele bolilor inventate de către mama sa special pentru ea. S-a dovedit că fata nu avea niciuna dintre maladiile care fuseseră aproape dictate medicilor de către cea care părea o mamă neajutorată, dar care suferea ea însăşi de sindromul Munchausen by proxy – o tulburare psihică ale cărei implicaţii au dus la un comportament hiper-protector, spaima de abandon şi o conduită care pare a fi în sine o crimă.
Acest rezumat succint şi reducţionist nu este al unei invenţii scornite de o minte creativă. Replici şi scene întregi ale serialului „The Act” sunt citate exacte din declaraţiile unor oameni cât se poate de reali. Vizionat în paralel cu filmul documentar „Mommy dead and dearest” serialul creat de Nick Antosca şi Michelle Dean pare doar o prelungire a realităţii. Aceleaşi fapte, desfăşurate cu mai multe amănunte, spuse mai cu răbdare. Intruziunea ficţiunii în această incredibilă felie de viaţă este insignifiantă. Meritul artistic este acela de a păstra obiectivitatea naraţiunii, de a înclina pe rând balanţa în favoarea şi defavoarea personajelor, de a crea cât mai multe straturi de vinovăţie şi circumstanţe atenuante tuturor celor implicaţi. Unghiul din care este spusă povestea pare a fi subiectiv decupat pe scene, însă imaginea de ansamblu devine cât se poate de obiectivă şi de generoasă cu spectatorul care nu este condus spre concluzii prefabricate. Într-un asemenea carusel întortocheat de contexte şi diagnosticuri şi adevăruri personale este greu să decelezi un verdict drept pe de-antregul. Nu ar fi etic. Iar creatorii celor opt episoade şi-au asumat foarte profesionist statutul de naratori, şi nu de judecători. Ei fac dreptate poveştii, şi nu personajelor.
Citește continuarea pe yorick.ro
