Simte libertatea ca pe obligația, ca pe responsabilitatea de a da totul, de a oferi totul publicului. „Libertatea nu înseamnă să îți iei lumea în cap și să îți faci propriile legi. Ci să existe un schimb echitabil între tine și ceilalți”, asta crede Răzvan Mazilu, coregraf și regizor aflat în apogeul carierei. Numele lui se leagă în ultimii ani de spectacolul musical. Și se luptă cu prejudecățile legate de musical în România… Cum arată fericirea pentru el? „O casă albă, cu pisici, pe malul mării”. Și, din când în când, atunci când i se face dor, să facă un spectacol…
„Fericirea ar fi să locuiesc într-un musical”, spui într-o declarație, pe care o citez acum din caietul-program al spectacolului „Sunetul muzicii” de la Opera Comică pentru Copii. Ți-ai atins, oare, idealul în ultimii ani de când montezi musical în România?
Îmi pare, în orice caz, că totul începe să prindă sens. Nu e deloc simplu, dar nici zadarnic. Din ce în ce mai multe teatre mă solicită să montez musical, în unele teatre revin pentru o nouă producție, publicul iubește genul și sunt sigur că începe, ușor-ușor, să discearnă. Și un mare câștig îl consider evoluția interpreților de musical, faptul că aceștia evoluează având continuitate, având exercițiu (aproape) permanent.
Și o să merg chiar mai departe și o să te întreb indiscret: ești fericit? Dincolo de musical, ce înseamnă fericirea pentru omul Răzvan Mazilu? Cum arată o zi în care ești fericit? Sau un moment în care ești fericit?
Fericire cap-coadă e clar că nu există. Există momente de fericire mai mici, mai mari, în orice caz inegale. Fericirea nu ți-o propui, deși o dorești, dar nu te programezi. Fericirea vine peste tine, simți cum îți lăcrimează ochii, cum mi-au lăcrimat mie ieri când am privit niște copaci îmbrăcați în culorile toamnei, roșu-auriu, care parcă luaseră foc. Și acela a fost un moment de fericire. A durat câteva clipe. E puțin? E enorm. Dacă fericire e sinonim cu împlinire, da, sunt fericit pentru că sunt un artist împlinit.
În lumea în care trăiești, în acest nebun secol 21, ești fericit? Ce-ți lipsește? Ca om? Ca artist?
Dar și secolul 20 a fost nebun, și toată istoria lumii a fost nebună, nu știm dacă secolul 21 e mai nebun decât celelalte. Poate, din ce în ce mai des, simt nevoia unei comunicări firești, directe, autentice, cu oamenii, care sunt din ce în ce mai băgați în turnul lor de fildeș, în perimetrul lor, în telefonul lor.
O altă lume, o altă epocă ți-ar fi asigurat mai degrabă accesul la fericire?
Aș fi tentat să spun că perioada interbelică, la Berlin, dacă tot vorbim de nebunia unei epoci, dar a durat puțin, a venit apoi nenorocirea. Nu știu, nu mai știu… uneori mă gândesc că poate un alt spațiu geografic m-ar fi avantajat mai mult, dar cine poate da un răspuns sigur? Încerc să mă obișnuiesc și cu acest mister și să îmi spun că, totuși, am trecut prin mai multe epoci, am prins comunismul, am trecut printr-o revoluție, apoi libertatea care, pentru mine, a venit la timp… deci nu m-am plictisit.
Și dacă tot suntem la fericire, care e musicalul în care te-ai muta, ca să fii fericit?
Am mai multe, din cele montate de mine: „Sunetul muzicii”, unde totul e foarte safe și idilic, „Femei în pragul unei crize de nervi”, unde umorul lui Almodovar soluționează situațiile cele mai absurde, „Familia Addams”, unde nonconformismul și „nebunia” sunt autentice… Sigur nu ar fi o dramă, pentru că tocmai asta mi se pare fascinant la musical, faptul că orice problemă se rezolva cu câteva note muzicale și în pași de dans. Mă topesc după tipul ăsta de convenție, de iluzie, unde totul e posibil. Măcar acolo, pe scenă sau pe pânza ecranului de cinema, să putem schimba realitatea crudă, nemiloasă, abjectă.
Există un eveniment în istoria lumii la care ai fi vrut să fii prezent?
La moartea și la funeraliile actorului de film mut Rudolph Valentino, eveniment care a produs o isterie în masă, care a strâns peste 100.000 de oameni la înmormântare și a cauzat mai multe sinucideri printre femei și bărbați deopotrivă. La mormântul lui, o dată pe an, o femeie necunoscută, îmbrăcată în negru, venea să depună un singur trandafir roșu.
Să ne întoarcem la musical. Ce prejudecăți înfruntă musicalul la noi?
Aș putea scrie un întreg articol despre cele șapte prejudecăți capitale ale musicalului. Pentru că trăim într-un peisaj cultural închistat, autosuficient, în care chiar oamenii de cultură, de teatru, sunt lipsiți de deschidere și își refuză revelații, eu am numărat șapte prejudecăți capitale cu care musicalul are de luptat, dar sunt sigur că mai sunt și altele.
- Prejudecata entertainment-ului: musicalul e asociat cu simpla distracție și amuzamentul facil.
- Prejudecata profunzimii: textul, personajele, situațiile sunt schematice, lipsite de adâncimi psihologice.
- Prejudecata glamour-ului: musicalul e musai strălucitor și cu paiete, deci frivol și superficial.
- Prejudecata bugetului: producția e cu fast, costă mult, deci nu ne permitem, nu riscăm.
- Prejudecata problematicii sociale: musicalul nu se ocupă cu teme serioase, grave, vezi prejudecata nr. 1.
- Prejudecata formei fixe: prea multe francize, prea multe rigori, nu e loc de invenții, deci de originalitate.
- Prejudecata imposibilului: în România nu se poate monta ca în străinătate, pentru că nu avem tradiție, școală.
Prin musical retrăiesc, cumva, lupta pe care am dus-o ani buni, atunci când dansam, cu prejudecățile pe care le înfruntă dansul. Mai întâi baletul, apoi dansul contemporan. Deci sunt călit. Îi aștept la spectacole pe cei ce se hrănesc încă din prejudecăți.
Care a fost primul musical pe care l-ai văzut? Și ce ai simțit atunci? A fost dragoste „la prima vedere”?
Primul musical „serios”, adică bine făcut, pe care l-am văzut, a fost „Billy Elliot”, povestea băiețelului dintr-o localitate de mineri care a vrut să se facă balerin. Și a reușit. Eram într-o vacanță în Australia și, sincer, nu înțelegeam chiar tot ce se vorbea pe scenă, pentru că era cu dialect și vorbeau extrem de rapid, dar mi-au dat lacrimile, era minunat ce vedeam. Performanța naște emoție… A fost unul dintre declicurile care m-au determinat să mă orientez serios spre musical.
Continuarea interviului pe amfiteatru.com
