de Diana-Maria Zlătescu
Aș vrea să dedic acest articol, in mod special,celor care iubesc călătoriile și drumurile lungi, celor care vor să descopere nemărginitul, care vor să se avânte în necunoscut și, de asemenea, celor pasionați de artă.
Sunt multe locuri pe acest continent, în care nu am pășit încă, dar visez s-o fac cândva, să pot călători de-alungul continentelor și să scriu, să scriu despre tot ce ochiul uman poate proiecta printr-o simplă privire. Visez să ajung redactor la una dintre cele mai cunoscute reviste din New York, un oraș mare, zgomotos, suprapopulat, plin de viață, orașul tuturor posibilităților, orașul care nu doarme niciodată. Îmi imaginez că e luni, prima zi a săptămânii, adică o nouă zi de lucru. Alarma telefonului meu răsună în apartamentul unde stau cu chirie, căci abia m-am mutat. Este ora șapte dimineața. Mă trezesc cu greu.Încă nu m-am obișnuit cu fusul orar. Mă pregătesc rapid să plec spre redacție, care se află în centrul orașului.
Sunt în întârziere, din nou, dar mă opresc totuși la Starbucks-ul situat vis-a-vis de clădirea în care lucrez, pentru a-mi lua cafeaua mea preferată cu lapte, caramel și scorțișoară, pe care o savurez în fiecare dimineață la biroul meu, de unde privesc zgârie-norii, în timp ce redactez un nou articol despre lansarea unei noi colecții de haine a unui designer renumit. Se pare că noua colecție a reprezentat un adevărat succes, iar solicitările pentru comenzi cresc într-un număr spectaculos. Aseară a avut loc prezentarea de modă. A fost o nebunie!… După terminarea programului, plec obosită către apartamentul meu din suburbii, până unde merg câteva stații bune de metrou, iar apoi, câteva minute pe jos, dar nu mă deranjează deloc. Îmi place orașul în care mă aflu, îmi place să merg pe jos, îmi place să descopăr. În capătul străzii, unde locuiesc, este un magazin floral. Îmi place să țin mereu câteva flori într-o vază pe birou. Îmi aduce aminte de casă, de florile pe care tata obișnuia să mi le ofere. Și, poate sună puțin bizar, dar design-ul acesta îmi oferă inspirație.
Îmi place New York-ul. Sunt nouă aici, dar mă simt fericită. Mă aflu într-un oraș spectaculos și am job-ul la care am visat încă din liceu. Am oportunitatea să scriu de dincolo de peste Ocean. Mi-am dorit mereu să plec, iar acum am reușit. Îmi e dor de familie și de prieteni, dar știu că ne vom revedea în curând de sărbători. Și poate că nu voi rămâne aici, poate că mă voi reîntoarce în țară. Poate voi fi concediată sau poate îmi voi da demisia. Poate că mă voi plictisi de rutină. Poate voi fi promovată și trimisă să lucrez într-o altă țară, într-un alt oraș, pe un alt continent. Sau poate voi pleca de bunăvoie, din dorința de cunoaștere, din dorința de a-mi lărgi orizonturile, de a descoperi locuri și oameni noi…, dar și din pasiunea pentru scris. Poate că într-o zi voi scrie de la terasa unui restaurant italienesc, în timp ce savurez cele mai delicioase paste, preparate de unul dintre bucătarii faimoși ai Italiei. Îmi pot închipui peisajul pitoresc. Restaurantul este plasat undeva în centrul Romei, pe o străduță cu tematică de antichitate.
De la masa, la care mă aflu, pot auzi simfonia orchestrelor, menite să îi încânte pe localnici și pe turiști. În fața mea, o familie servește cu poftă o pizza imensă, plină de mozzarela. Admir cadrul ce mă-nconjoară și încerc să surprind cele mai mici detalii pentru unul dintre articolele mele și continui să mănânc din cele mai bune paste pe care le-am încercat vreodată. Îl observ pe bucătar, care, aflat în pauză probabil, se așează la una din mesele din colț ale terasei și își aprinde o tigară. Îl recunosc dupa șortul murdar de sos de roșii, pe care este inscripționat termenul „chef” și după sudoarea de pe frunte. Îmi fac curaj și îl intreb despre rețeta sa, dacă îmi poate spune câte ceva. Îmi zâmbește pe sub mustața întoarsă și îmi spune că e o rețetă secretă, pe care nu mi-o poate dezvălui. Îl rog, totuși, să-mi acorde un scurt interviu, în care să-mi vorbească despre afacerea sa. Îmi spune că deține un lanț de restaurante, plasate în mai multe orașe din Italia. Pasiunea pentru gastronomie a moștenit-o de la tatăl său. Îmi povestește cu mândrie despre afacerea familiei sale și despre cum a vrut să ducă numele mai departe. Îl ascult cu multă pasiune, căci îmi place să descopăr poveștile de viață ale oamenilor și să le împărtășesc cu voi, pentru că multe dintre ele merită să fie auzite.
Dar poate că voi păși cândva și pe străzile presărate cu multă dragoste ale Parisului, unde mă voi îndrăgosti, mă voi îndrăgosti de peisajele splendide ce mă-nconjoară, de stilul cochet ale franțuzoaicelor, mereu pe primul loc în materie de modă, de accentul elegant al localnicilor, de tinerii îndrăgostiți care își schimbă din când în când priviri pline, intense.
Sau poate că nu voi ajunge nicicând în aceste locuri, iar destinul mă va purta în altă parte. Cert este că, oriunde mă voi afla, îmi voi îmbrățișa cu drag meseria, pasiunea pentru scris.
Voi scrie despre tot ce mă-nconjoară și merită să fie adus în atenția cititorilor și voi reflecta asupra lucrurilor mărunte, dar semnificative, iar vouă, iubitorilor de cunoaștere a artei, a neînțelesului, vă doresc să vă ascultați instinctul, să observați, să vă urmați visurile și să trăiți fiecare zi cu aceeași intensitate.