Ce mai este de zis când întâlneşti acea poveste care bate cel mai tare film şi depăşeşte cel mai fascinant spectacol de teatru? Cristina şi Gabi sunt exemplul concret. Par veniţi din altă lume, puţin fantasmagorică pentru cei ca noi, mereu în alertă…
„Povestea noastră, aşa o percepeţi voi senzaţională… Noi o trăim pur şi simplu şi ni se pare minunată. M-am născut în Bucureşti şi am locuit într-un cartier pe Dealul Spirii. La curte… Şi aveam livadă şi viţă-de-vie… Aveam de toate în curtea aceea. M-am trezit într-un cireş înflorit, asta este prima mea amintire cu mine. Alegam prin podurile caselor cu verişoarele mele… Casa bunicilor era în aceeaşi curte. Aveam şi porumbei, şi căţei…”, îşi începe Cristina istoria. Continuă. „Am avut o copilarie fericită, însă prin ’89 ne-a demolat. Atunci, eu am primit un apartament de două camere. În 2000, l-am întâlnit pe Gabi, soţul meu și avem doi copii”.Cristina, cu care am stat de vorbă aproape două ore, este calmă, senină şi extrem de modestă. Vorbeşte încet, ca şi cum nu ar vrea să deranjeze pe cineva, însă e cu adevărat o luptătoare. S-a întors în Bucureşti după câţiva ani buni de când nu a mai ajuns prin Capitală. Ironia sorţii, este bucureşteancă. Acum trăieşte în vârf de munte, în cătunul Cheia, comuna Rîmeţ din Munţii Apuseni, se spală la râu, găteşte, întotdeauna fără E-uri, se îmbracă cu mândrie în straie populare şi, ceea ce este cel mai frumos, abia acolo, în vârf de munte a trăit, pe propria piele, cu adevărat puterea şi miracolul divine.
Dorința ascunsă le-a schimbat viața
De atunci, deşi viaţa şi-a continuat cursul firesc, undeva, acolo, în sufletul Cristinei a rămas mereu acea dorinţă de a se întoarce la verdeaţă, la copaci înfloriţi, la livada cu cireşi, la curte…
Şi, când omul pe care îl întâlneşti şi cu care îţi uneşti destinul visează la aceleaşi lucruri, atunci ştii că trebuie neapărat să faci să se întâmple. Povestea este despre ei, doi bucureşteni – ea, psihoterapeut, cu multe diplome şi cursuri, el, lucrând într-o multinaţională. Amândoi tânjind ca, într-o bună zi, să se mute, împreună cu cei doi copii ai lor, undeva la ţară, unde să aibă o căsuţă a lor.
„Locuiam într-un apartament, la etajul şase şi fiecare avea un job. Eu eram psihopedagog şi, în paralel, aveam cabinet individul de psihoterapie, iar soţul meu lucra la o multinaţională. Adică, lucrurile mergeau bine. Cam chiţăiam de la o lună la alta, dar, da, e adevărat fiecare făcea ce-i plăcea. Cred că hotărârea de a ne muta din Bucureşti a fost luată, cum zice Freud, în inconștient, prin ’89, când şi pe mine, şi pe Gabi ne-au demolat. Am rămas cu această nostalgie de casă, de idilic. Eu, personal, nu am putut să mă adaptez la bloc. Şi eu, şi Gabi am trăit pe coclauri, suntem mai voluntari, avem initiaţivă, independenţi, ceea ce unui șef nu-i place. Şi atunci am zis să ne facem propria noastră afacere. Nu ne mai puteam regăsi în atmosfera Bucureştiului…”.
A fost odată ca niciodată… o întâmplare fericită!
Şi cum nimic în viaţă nu se întâmplă fără a fost odată ca niciodată, iată că şi povestea celor doi a început, cum altfel, decât printr-o întâmplare fericită. Gabi, soţul ei, a găsit acel loc magic la care visau. Acolo, într-un cătun din Cheia, avea să se rescrie povestea vieţii lor.
„A fost o întâmplare fericită. Un prieten de-ai noștri a primit o mică moştenire şi a bătut ţara-n lung şi-n lat să-şi caute o casă şi un teren. A găsit şi l-a luat şi pe Gabi, pe soţul meu, să-l ajute la cosit. Şi, după ce şi-au terminat treaba a zis să-i mai arate şi alte locuri. Şi l-a dus la Cheia. Şi Gabi a zis că ăsta e locul. Am stat jumătate de an să vedem dacă-i bine, nu-i bine şi a fost ok. Apoi, am vândut apartamentul. Între două lumi nu mergea. Am zis, dacă riscăm, riscăm tot şi am jucat unica noastră carte, apartamentul. Din punct de vedere material, am pierdut foarte mult, dar ca experienţă de viaţă, am câştigat enorm”, povesteşte Cristina.
Din infernul Bucureştiului, la cătunul Cheia…
Cristina este autentică, iar bucuria reală, şi fără urmă de ipocrizie, i se citeşte pe chip. „Aşa a fost minunea ca să cumpăram un teren aflat la intersecţia a patru drumuri internaţionale. 80% din cei care vin acolo sunt turişti străini. Cătunul Cheia, nu pot spune că este un sat, pentru că are doi locuitori, adică două fumuri – suntem noi şi o bunică – o bătrână, dar ea stă numai vara. Fum înseamnă o casă locuită”, îmi explică Cristina în timp ce pe faţa mea se citeşte ceva între admiraţie şi bulversare.
Două case locuite, o viaţă de oraş lăsată în urmă, un nou drum, alături de soţ şi cei doi copii… Ce curaj nebun pe femeia asta….
Aşadar, prin 2013 s-a produs cu adevărat schimbarea. Cu puţine bagaje, doar ce au simţit că le-ar fi folositor, s-au mutat în vârf de munte. Apropiaţii au fost şocaţi. Cum să dai confortul din Bucureşti pe o cămăruţă unde nu ai aproape nimic? Trebuie să fii nebun! Povestea continuă…
Aşadar, ajunşi la Cheia, au strămutat două case vechi de peste 100 de ani, de-ale mocanilor, din lut și paie, au făcut sobe din pământ și pietre, dorm pe saltea de fân şi au învățat să se spele în pârâu.
„Prima dată am locuit în şcoala veche a satului. Noi ne-am străduit pe cât posibil atunci când ne-am făcut casa să nu folosim metal. Aşadar, căsuţa noastră este de lemn, a făcut-o Gabi, am construit-o cu banii noştri. Cu efortul nostru am făcut inclusiv podeţele peste pâraie… Iniţial, un meşter l-a ajutat pe soţul meu, după care el singur a căptuşit-o cu pământ şi lut şi apă. Apoi a făcut şi sobele. Tot el. Am vrut să facem o casă mare, din piatră, dar ne-am dat seama că nu vin oamenii la lucru, nu avem cu cine să lucrăm. Şi fiindcă ne cunoaştem acum puterile, vrem să mai aducem o moară şi încet, încet să construim şi a treia casă, pentru că ai noştri copii cresc şi au nevoie de intimitatea lor”, povesteşte Cristina despre începuturile la Cheia.
O întreb, din ce în ce mai fascinată de poveste, cum au reuşit să se adapteze schimbării. Îmi mărturiseşte că nu a fost deloc uşor şi că, în nenumărate rânduri, au vrut să renunţe. Să se întoarcă la Bucureşti. Dar, cum crizele şi dorul de ducă nu îi apucau pe amândoi în acelaşi timp, s-au susţinut. Au simţit, dincolo de şocul greu al schimbării pe care nu îl neagă nicio clipă, un sens în tot ceea ce găsiseră aici.
Îmi povesteşte apoi cum e cu igiena. Cum te speli, care sunt condiţiile într-un loc ce pare, la prima impresie, uitat de lume. Mi-a mărturisit că doi ani şi jumătate i-a făcut scandal lui Gabi pe tema construirii băii. Şi apoi a înţeles…
„Mi-am dat seama că de asta nu am baie în casă, tocmai pentru a descoperi baia în pârâu. Și am luat-o ca pe o binecuvântare. Aşadar, nu avem baie, dar avem un pârâu, format din izvoare. Este foarte curat şi ne putem spăla şi, sincer, mi se pare mult mai curat decât duşul”.
Păi şi iarna? o întreb nedumerită, fără să anticipez, recunosc, răspunsul ei. „Păi şi iarna, tot la izvor. Şi, asta este şi ideea, că, după ce faci baie într-un pârâu iarna, te simţi mult mai curat, inclusiv psihologic. Poți intra un pic să te informezi ce înseamnă terapie şi mers în zăpadă şi cu apă rece ca să te curăţi şi psihologic”.
Angoasele şi amintirile nedorite, aruncate în apa pârâului…
Aşadar, în cătunul Cheia, în miez de iarnă, Cristina şi familia ei fac baie… la izvor. A câştigat, încet, încet, centimetru cu centimetru de apă, lăsând în apa pârâului, după fiecare baie, toate angoasele şi toate amintirile care o chinuiau. Cei mici, băiatul şi fetiţa, au fost primii care s-au încumetat. De fapt, ei i-au învăţat pe părinţii lor plăcerea de a umbla în picioarele goale pe iarbă şi de a intra în apa izvorului…
„Ei au fost cei care ne-au învăţat să facem baie în pârîu, ei au fost cei care ne-au învăţat să mergem cu picioarele goale. Apa este mai caldă decât în exterior, dar, da, este ceva cu care te obișnuiești în timp. La noi este foarte cald în casă, soba este făcută din tină şi piatră. Înainte de baia în izvor, umbli numai în picioarele goale, apoi, încet-încet intri în pârâu, întâi membrele și apoi pieptul, cu regiunea inimii este cel mai greu… Cel puţin mie aşa mi s-a părut…”, mărturiseşte Cristina.
Cheia, un loc aşezat dinadins parcă departe de ochii oamenilor
O întreb cum decurge acolo, în liniştea unui loc ce începe să mi se pară, din poveştile ei, rupt din Rai şi aşezat dinadins parcă departe de ochii oamenilor, o zi din viaţa lor. Băiatul este clasa a patra, iar cea mică este în clasa zero, dar, spune cu mândrie Cristina, deja citeşte şi socoteşte până la 100.
Copiii sunt înscriși la școala din comună, dar, în cea mai mare parte, de educaţia lor se ocupă Cristina. „Eu am fost şi profesoară patru ani şi am şi pregătire Waldorf. La istorie, învăţăm din filme sau dăm bătălii, ne urcăm pe coastă. Adunarea o învăţăm aşa: adu-mi, te rog, două ouă pentru tati, două pentru mine, unul pentru Alice. Câte ouă aduci în total? Ne trezim dimineaţa, copiii izbucnesc din pat direct în curte, cea mică urlă ca lupul, David face ca un uliu. Apoi, eu pun masa – şi noi punem masa întotdeauna cu lumânare – iar dimineaţa mâncăm foarte bine, pentru că Gabi se duce la muncă şi construieşte casa. Aşa că mâncăm bine de tot, ciorbiţă, mâncare de linte… După aceea, facem lecţiile şi cei mici pleacă la joacă”.
Gabi ajunge seara acasă, iar Cristina pregăteşte din nou masa. Ritualul este unul bine pus la punct şi respectat cu sfinţenie, astfel încât, după ce mănâncă, toată lumea trece la citit. „Copiii strâng masa, eu spăl vasele şi, după, toată lumea cu câte o carte în braţe. Fiecare are tableta lui, însă cu program fix”, mai spune ea.
Mănâncă numai din gradină şi, foarte rar, cumpără câte ceva. Seminţe şi puţine alte lucruri de la fermele din jur. Mutarea celor doi a şocat pur şi simplu! Absolut nimeni din familie şi absolut niciun prieten nu este de acord. Abia anul acesta sora Cristinei a ajuns pe acele meleaguri. Căsuţa, şi a lor şi cea în care dorm turiştii, atunci când ajung pe la ei, este 3,40 pe 3,60. Cristina găteşte zi de zi, iar mâncarea ei a făcut furori printre cei care i-au trecut pragul. „Eu fac tăiţeii, fac dulceaţă de liliac, avem pădure de liliac aici. Pâine cu ierburi. Nu cumpărăm absolut niciun dulce şi, când primim de la turişti, primim cu scandal, şi selectăm… Dar de-acum ne ştiu şi vin cu fructe. Mi-a zis o turistă că ei nu-i place ciorba de cartofi, dar mi-a mărturisit că a mea a ieşit extraordinară”.
„Sincer, nu ne-am aşteptat la astfel de transformări…”
Felul în care a decurs povestea lor, a fost ceva neaşteptat până şi pentru ei. Nu au crezut vreodată, deşi îşi doreau o schimbare, că viaţa lor se va transforma la 180 de grade.
„Noi am vrut să ne creştem copiii frumos. Sincer, nu ne-am aşteptat la astfel de transformări, am zis că o să trăim la munte într-o casă. Singurele trei lucruri pe care am reuşit să le păstrăm din lista dorinţelor de acasă au fost: să dormim pe o saltea de fân, oamenii care vin la noi în vizită să se ducă ei cu brişca în pod şi să îşi taie ei de acolo cârnaţi şi slănină – toate astea le afumăm în pod”.
„Abia acum pot să spun că am o relaţie cu bărbatul de lângă mine…”
O întreb pe Cristina dacă regretă vreo clipă alegerea făcută. „Transformarea a fost absolut 100% pe toate planurile. Fizic, psihic şi spiritual. Mi s-a schimbat structura corpului, mi s-a schimbat vocea, mi s-a schimbat tipul de relaționare cu oamenii, cu copiii, iar cu soțul am cu totul şi cu totul altă relaţie. Abia acum pot să spun că am o relaţie cu bărbatul de lângă mine. Nu spun că atunci nu era bine, dar era altfel, acolo ne comportam într-n fel, aici ne comportăm în alt fel. Eu, ca femeie, trăiesc să-l susţin şi să fac treburile pe care le face o femeie, aici depindem foarte tare unul de altul. Acolo, în oraș oricând puteam să ne despărţim. Acum putem să spunem că suntem un cuplu. Dacă el nu taie lemne, eu nu pot găti, dacă eu nu gătesc, el nu poate tăia lemne. Dacă el e supărat pe mine, nu iese ciorba bună, pur şi simplu nu iese ciorba bună”, îmi spune Cristina.
O mai întreb dacă toată pregătirea ei – şcolile, facultăţile, masteratul, ba chiar şi un doctorat – o mai ajută acolo, în vârf de munte.
„Am terminat psihologia, sociologia, am un master în Resurse Umane în hipnoză, Waldolf şi multe cursuri de specializare. Ca să pot sta cu băiatul încă un an, m-am înscris la doctorat şi am stat cu el până la trei ani. Diplomele nu mă mai ajută, poate doar să le arăt copiilor, dar mă ajută mult formarea pe care am făcut-o şi mă ajută să observ oamenii de acolo şi mă ajută să îmi cresc copii. Să-mi trăiesc viaţa în armonie”.
Vise frumoase dintr-un vârf de munte…
Viaţa i-a învăţat să nu îşi facă planuri pentru că, undeva, acolo, Dumnezeu le aranjează pe toate. Are însă visuri, dar foarte diferite de ceea ce visăm mulţi dintre noi.
„Ne dorim să strămutăm o moară, să ne completăm costumele cu piese autentice, să am puterea să cresc copiii până când ei vor putea să aibă grijă de ei. Vor alege ceea ce vor să facă, nu mă simt posesoarea lor. Menirea mea este să am grijă de ei, mi i-a dat Dumnezeu în grijă până când ei vor putea să aibă grijă de ei”, spune atât de frumos Cristina.
Vorbim şi despre credinţă. Sau despre ce mai înseamnă ea într-o lume în care o clamăm la fiecare pas, dar fără să descoperim ce înseamnă cu adevărat puterea ei. Bucuria Cristinei este aceea că bisericuţa este la un minut de ei şi se vede de la fereastra casei. Sunt singurii care participă la slujbă, pentru că sunt singurii locuitori din Cheia…
„Eu credeam în Dumnezeu şi când eram în Bucureşti, dar aici am aflat marea putere a lui, pentru ca mi s-au întâmplat multe miracole. Eu am descoperit că în Bucureşti credeam de frică în Dumnezeu: aoleu, dacă atunci când o să mor, o să mă pedepsească, dar aici mi s-a relevat Dumnezeu, l-am simţit în mine”.
Cheia cu noroc
O viaţă schimbată la 180 de grade, o lume pe care mulţi dintre noi o putem accepta doar din faţa televizoarelor, cu telecomanda în mână, o bucurie curată ce se citeşte pe chipul unui om, fără mască, vise împlinite într-o căsuţă dintr-un vârf de munte. Într-un cătun… La Cheia. O lecţie de viaţă şi o poveste care continuă în simplitatea şi frumuseţea ei…
Imaginea pâinii cu ierburi, dulceaţa de liliac a Cristinei, fetiţa care urlă dimineaţa ca un lup, Gabi construind o căsuţă, visul de a strămuta o moară, bucuria de a cumpăra un costum popular autentic. Toate, culminând cu o baie un pârâu… Povestea de la Cheia cu noroc…
Mara Răducanu
