Patriotismul a stat frumos la butonieră la ceas de sărbătoare. Mulţi l-au purtat la rever în timp ce înşirau cuvinte citite de pe foi scrise de alţii de la înălţimea unor podiumuri drapate în tricolor. Să fii patriot e coolîn continuare. Mai cu moderaţie, mai fără patos, mai cu o largă apreciere şi deschidere pentru toate popoarele lumii, dar, în principiu, patriotismul nu s-a demonetizat de tot şi l-am afişat cu toţii cum ne-am priceput mai bine. Iar unii ne-am priceput cum nu se poate mai gălăgios, kitschos, fanfaronard, ostentativ şi de prost-gust; îmbâcsită, demonstrativă şi gargarisită, dragostea de neam şi patrie a răsunat din multe microfoane în cheie falsă şi lipsită de conţinut. Banii s-au cheltuit, oamenii de bună credinţă au aplaudat, dar produsele artistice, de cele mai multe ori, cu tot avântul patriotic, nu au fost altceva decât şuşe sinistre din punct de vedere artistic.
La final de Centenar, la Teatrul Naţional Bucureşti, „Pădurea spânzuraţilor” după Liviu Rebreanu, în regia lui Radu Afrim este spectacolul care fără să aibă niciunul dintre însemnele patriotarde fluturate bezmetic pe scene şi prin pieţe, sărbătoreşte cel mai distins, sincer şi autentic patriotism; suta de ani pe care am laudat-o de-a valma, este de această dată privită cu ochi trişti, dar foarte inteligenţi, care ne-o arată îmbrăcată frumos estetic şi purtătoare de sens profund. Montarea de la Sala Mare este un eseu foare personal şi asumat al unui artist care ne arată de la înălţimea scenei, limpede şi clar, cine suntem noi cei de azi în raport cu „istoria glorioasă” pe care ne grăbim să o papagalicim ca pentru a primi o notă bună. Radu Afrim are acel soi rar de patriotism amar pe care îl foloseşte cu inteligenţă pentru a crea un spectacol-monolit despre conştiinţa românească.
Pornind de la un scenariu foarte bine decupat, o adaptare riguroasă şi bine structurată a romanului, constructul spectacolului e ca o mandala din nisip colorat perfect desenată de călugări budhişti. Scenografia, light designul, coregrafia, video mapping-ul, universul sonor, fiecare element creativ în parte e plin de amănunte şi are o poezie a sa în acest tablou kinetic perfect armonizat. Vizual, „Pădurea spânzuraţilor” are spectaculozitate şi consistenţă. De la casa ai cărei pereţi par că se distorsionează odată cu conştiinţa personajului principal, la sunetele grave, de joasă frecvenţă care acompaniază ameninţător, a piază rea parcă, parcursul prin viaţă, spre moarte al lui Apostol Bologa, la mişcările frânte ale soldaţilor care compun un cor al unor robi ai conformităţii şi fricii sau la mâinile îngropate care nu îşi mai pot uni cele trei degete încremenite pentru închinare, scenă de scenă, detaliu cu detaliu, imaginile create rămân bine impregnate în memoria colectivă a spectatorilor datorită forţei de expresie.
Dincolo de această împlinire spectaculoasă de mijloace tehnice şi artistice, spectacolul lui Radu Afrim este mai mult decât o demonstraţie de creativitate şi talent. Mesajul foarte clar, citat încă de la ridicarea cortinei într-o superbă metaforă vizuală şi sonoră: tinerii la bustul gol, cu fierăstraie electrice în mână stau încremeniţi şi tăcuţi cu buturugile proaspăt retezate la picioare alături de o femeie care poartă pe chip şi în glas urmele unei vieţi lungi şi bogate şi doineşte din tot sufletul, într-o tânguire a vocii şi a trupului. Trecutul şi prezentul stau faţă în faţă, alături, dar nu ştiu cum să comunice. Fiorul emoţiei se instalează în primele secunde ale acestui spectacol de aproape patru ore. Şi rămâne constant până la final, cu câteva vârfuri de intensitate – scena în care o statuie a unui soldat rănit rosteşte de pe soclu ultimele rânduri scrise iubiei de acasă în timp ce un cuplu de azi îşi exprimă iubirea în jurul lui şi al unei sticle de Coca-Cola, scena mărturisirii lui Klapka în care o pădure de copaci desfrunziţi se transformă în clopote care bat a iertare şi condamnare, scena unui spital de campanie în care fiecare îşi plânge durerea fizică şi frica sufletului, scena în care un Bologa aflat pe marginea prăpastiei curajului încearcă să le vorbească oamenilor prezentului care merg pe o cărare şerpuită cu ochii ficşi în lumina ecranelor la purtător sub ochii unui Iisus al lui Da Vinci care se închid a necredinţă, într-o imagine deloc iconoclastă şi nici habotnică, ci revelatoare, scena monologului unei mame care presimte că îşi vede fiul pentru ultima dată, scena unei gropi comune care se luminează triptic, treptat pentru Apostol, Conştiinţa lui şi Ilona, scena finală în care toate răzmeriţele, revoltele şi războaiele prezentului se precipită în scene ca mitraliate asupra noastră în timp ce trecutul şi prezentul mor pe scenă.
