Filmul este pe cale de a deveni penultima artă. În ultimii ani trece printr-un proces de upgradare tehnologică galopantă care îl transformă în cea de-a opta artă – entertainmentul. Cu cât mai imersiv, cu atât mai căutat. Sălile de I-Max ţin deja de mirarea trecutului şi sunt înlocuite de realităţile virtuale din buzunarele ficăruia. Filme pe care le controlezi cu telecomanda din sufrageria ta, alegi în locul personajelor şi stai lipit la propriu de ecran zile în şir pentru un binge watching ca la carte. Ecranele mari şi ochelarii 3D şi sistemele audio 5.1 nu mai sunt de găsit doar în cinematografele mall-urilor, ci s-au mutat cu noi în casă. Oricât de mică ar fi garsoniera ta, oricât de înghesuită canapeaua, televizorul e neapărat mare şi neapărat smart. Şi casca VR la locul ei pe cap. Filmul şi jocurile de pe console şi-au dat mâna şi prietenia lor se numeşte entertainment şi e fascinantă.
Industria de la Hollywood s-a reorganizat repede şi s-a trezit din şocul pumnilor de box-office daţi de Netflix sau HboGo. S-a dat jos din vârful piramidei şi a făcut loc produselor difuzate pe aceste canale media care au ştiut din timp că filmul, aşa cum îl ştiam până acum cinci-zece ani, devine istorie. Gala Globurilor de Aur din acest an a încercat să amâne încă puţin inevitabilul şi a ales să mai taie puţin din avântul Netflix, decernând Premiul pentru cel mai bun film pentru „1917”. Dacă Joaquin Phoenix a fost cumva the safe bet pentru Cel mai bun actor în rol principal într-o dramă şi a fost confirmat, dându-i-se prilejul unui discurs prea puţin coerent, în care a presărat sfaturi corecte despre grija pentru climă şi câteva fuck-uri dezorientate, pariul nu a mai fost la fel de sigur în ceea ce priveşte „The Irishman” – niciun premiu şi cinci nominalizări. Dacă nu ar fi atât de evident votul de blam dat acestor bărbaţi care se încăpăţânează să facă filme cum ştiu ei mai bine, neţinând cont de tendinţe şi fiţe, ar fi trist. Aşa, e doar politically correct. De cealaltă parte a câştigului stă „Once upon a time în Hollywood”, premiat ca fiind Cea mai bună comedie a lui 2019. În sfârşit umorul original şi fascinant al lui Quentin Tarantino e din nou gustat, iar fulgii de zăpadă nu se mai scandalizează la puţin mai mult sânge şi absurd.
Dar din tot acest tăvălug de comentarii şi păreri şi entuziasme şi lezări sensibile şi discuţii despre îndrăzneala regizată a gazdei care şi-a permis atât de multe în monologul de deschidere, riscându-şi, aparent, viitorul în industrie cu câteva glume care au împietrit zâmbetele false, dintre toate aceste analize mai mult mondene decât profesioniste aproape că se pierde un titlu: „The Two Popes”. Producţia Netflix, regizată de Fernando Meirelles, cu Jonathan Pryce şi Anthony Hopkins este filmul sfârşitului de an care din cauza vriilor sezoniere de tot felul nu şi-a găsit ecoul suficient de puternic, pe măsura calităţii sale artistice.
Citește continuarea pe amfiteatru.com
Citește și:
Hildur Guðnadóttir, autoarea coloanei sonore din filmul „Joker”, face istorie
