Este actriță la Teatrul Național din Timișoara, oraș pe care îl consideră acasă… și unde, din 1995, a interpretat zeci de roluri importante, în regia unor regizori cunoscuți, a fost nominalizată la Premii UNITER, este iubită de public. În acest an, pentru prima dată a acceptat un proiect în București, rolul Arkadina, în „Pescărușul” în regia lui Andrei Șerban, la Unteatru. Un rol magnetic în care Claudia Ieremia realizează o creație extraordinară. I se pare important să iasă din zona de confort și crede că teatrul înseamnă în primul rând o întâlnire între oameni. Pe care n-ar vrea s-o rateze pentru nimic în lume. E dezamăgită de societate, dar consideră că rolul ei este să-și facă treaba bine și crede în puterea exemplului. O frumoasă întâlnire cu o actriță cu ochi albaștri și voce magică, într-o după-amiază de vară indiană, înainte de „Pescărușul”… (Un interviu apărut pe yorick.ro)
E prima dată când colaborezi cu Unteatru… De ce ai spus da? Pentru că era vorba de București? De Unteatru? Pentru că urma să lucrezi cu Andrei Șerban?
Pentru toate la un loc, pentru că îmi doream de mult să colaborez cu alte teatre, de mulți ani vreau asta, să ies din mediul meu. Mi se pare că a ieși din mediul tău e foarte sănătos, atât pentru tine, cât și pentru cei cu care urmează să te întâlnești. Și apoi, da, pentru că era București, pentru rol, pentru regizor, toate au contat. E prima oară când am fost chemată la București într-un proiect și m-a uimit că s-a întâmplat de la sine și-i mulțumesc Andreei Grosu că s-a gândit la mine, că mi-a deschis ușa asta. Mă bucur că mi-am făcut intrarea în București, așa cum și-o dorește fiecare actor, cu un rol important, într-un teatru important, cu un regizor extraordinar, cu un text minunat, cu actori foarte buni.
Și întâlnirea cu Andrei Șerban cum a fost?
A fost prima întâlnire face to face. Am dat mâna și a început o colaborare profesionistă și foarte serioasă. Apoi, la primul șnur nu i-a plăcut ce-am făcut…, dar la primul spectacol se pare că a fost foarte bine și știu m-a întrebat: „Ce-ai făcut? Spune-mi ce-ai făcut!” – „Nu știu ce am făcut…” De fapt știam… și i-am și spus mai târziu. Dincolo de toate indicațiile, dincolo de tot ce am acumulat, am avut pur și simplu o enormă bucurie de a fi pe scenă în acea seară. Asta îmi aduc aminte, că înainte de spectacol m-a luat așa un val de bucurie de la picioare, eram ca un copil care știa că urmează să primească o jucărie și-și dorea foarte tare s-o primească și să se joace cu ea. Asta cred că a fost secretul acelei seri…
Cum a fost pentru tine experiența primei colaborări serioase cu un teatru independent?
În primul rând, nu cred că trebuie să existe o luptă între teatrul independent și cel de stat. Pentru mine categoric a fost o lecție și o bucurie, pentru că eu am avut grijă de costume, de recuzită și n-am mai făcut asta de foarte multă vreme, din studenție. Și mi-a plăcut, m-a apropiat mai mult de ce aveam de făcut. Asta impune și o anumită atenție față de ceilalți. Și se creează o legătură mai puternică. Ești foarte atent, foarte viu și foarte acolo. Mi se pare o lecție bună, o școală bună și o ieșire din amorțeala care poate să pună stăpânire pe tine.
Ce-ai descoperit despre tine jucând Arkadina? Ești exact în acel punct, actriță celebră, mama unui băiat cam la acea vârstă…
Am crezut c-o să descopăr despre mine cine știe ce, c-o să am revelații. Dar până la urmă tot pe mine m-am folosit. Am redescoperit că pot fi foarte eficientă și cumva asta mi-a dat încredere. Pentru că eu sunt genul de actor care-și pune tot timpul întrebări…
Și care are nevoie de confirmări?
Nu neapărat din afară, ci să-mi confirm mie că pot să duc o treabă până la capăt, că în momentul în care urc pe scenă vreau să înțeleg de ce fac eu rolul acela și nu-l face altcineva, ce pot să-i dau eu special unui rol, încât să fie al meu.
Și-atunci nu pot să nu te întreb de ce tu în Arkadina? Ai aflat răspunsul?
Îmi place la Arkadina pentru că are un spirit ludic extraordinar, că se joacă pe ea, îi joacă pe ceilalți, are o libertate fantastică în a se compune și descompune în fața lor, fără nicio jenă, adevărată fiind și când se alintă ca o pisică și când e dură și rea. Are niște treceri fantastice de la un moment la altul…
Și pe toate astea le are și Claudia să înțeleg?
Da! Am treceri bruște, am o labilitate de care nu sunt neapărat mândră… Pot fi cinci minute super happy și după trei minute mi se înnegrește cerul, uite-așa… Dar am o zonă de maturitate profesională. Acest proiect, dincolo de provocare, a fost și foarte oportun pentru mine. A fost oportun pentru momentul de coacere profesională în care cred mă aflu. Și, desigur, și ca femeie… pentru că mă obsedează teama de bătrânețe. Mă gândesc zilnic la formele de îmbătrânire pe care le vom trece cu toții, la neputința trupului de a ține pasul, la lipsa de energie…
Și care e momentul când un om devine bătrân?
Când nu-și mai dorește, când nu mai visează, când nu-și mai pune țeluri, când nu mai vede lucrurile din jur, când nu mai zâmbește fără motiv, când nu mai e generos. Sunt multe semne și eu stau și le pândesc, să nu vină asupra mea… Dar sigur că e o zonă în care te întâlnești tu cu propria ta imagine, cu propria ta energie, care nu mai e cea de la 20 de ani, sau de la 30 de ani, cu o anume lentoare, comoditate…
Acum ești în punctul în care vrei să fii? Te simți celebră?
Nu, absolut deloc. Nu e vorba de celebritate, ci de a-ți face bine meseria și a fi generos. Și a te bucura de ceea ce faci. Da, sunt în punctul în care vreau să fiu. Deși sunt oameni care îmi spun că dacă aș fi fost mai ambițioasă și mai atentă cu mine aș fi făcut lucruri mai multe. Probabil. Dar n-am fost niciodată încrâncenată. Eu am luat lucrurile ca atare. Fără să urmăresc un scop. Nu cred c-o să am regrete… Că așa e structura mea.
De ce ai ales să rămâi în Timișoara? Îți oferă din punct de vedere artistic tot ce vrei, tot ce ai nevoie?
Timișoara este casa mea, acolo e familia mea și acolo, la Teatrul din Timișoara mi-am găsit locul în urma multor ani de muncă. Și eu cred că se întâmplă lucruri foarte bune și frumoase. Poate nu atât vizibile cum ne-ar plăcea nouă. Acolo simt că e locul meu, acolo mi-am clădit viața, acolo am pus umărul la tot ce se întâmplă. Dar sunt oricând deschisă la proiecte în alte părți. Însă e foarte greu în sistemul din România. Știu mulți regizori care mă complimentează că sunt o actriță minunată, dar aici se oprește totul. Și uneori, de fapt, ai nevoie să sune un telefon…
Ce cauți tu, ca actriță, la un regizor?
Să iubească actorii. Și să-i respecte. Apoi, profesional, să fie foarte deștept… Adică să știe să te ducă, să te conducă, să te pună în situații în care tu, ca actor, să fii mai deștept, mai talentat și să nu te simți condus. Dar am și momente în care vreau un regizor dur, care să ne dea cu capul de pereți, să ne facă să ieșim din zona de confort. Asta e frumos, că teatrul se poate face în atât de multe moduri și cu atât de multe instrumente, că e păcat să te oprești doar într-o zonă. Inteligența cred că e cea mai importantă calitate. Și să aibă răbdare să lucreze cu tine și să te ducă într-un loc unde să ai senzația că n-ai mai fost.
Citește continuarea interviului pe yorick.ro
