Este actriță a Teatrului Nottara, unde joacă de când a terminat facultatea, în anul 1993, la clasa profesorului Alexandru Repan. Crenguța Hariton a crescut în teatru, alături de trupa de actori-păpușari a Teatrului din Constanța, unde lucra mama ei, apoi, ea însăși a fost doi ani și jumătate actor-păpușar la Ploiești. Îi plac poveștile și-i e dor de Constanța așa cum era în copilăria ei. În această stagiune o puteți vedea pe scena Teatrului Nottara, în spectacole precum: „Somnambulism”, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, „Moliere/ Ereilom”, în regia lui Roman Feodori sau „Cum vă place”, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu… La final de an, am vorbit, la un ceai, despre teatru și capcanele lui, despre o Constanța din alt timp, despre Revoluție, Crăciun și Dumnezeu.
Suntem înainte de Crăciun… Crăciunul anului 2018. Îți amintești care e cel mai frumos Crăciun pe care l-ai petrecut?
O, da, nu știu dacă e cel mai frumos, dar mi-a rămas în minte. Aveam 14 ani și toată lumea în jurul meu spunea că nu există Moș Crăciun, în afară de mama. Și aveam foarte mari îndoieli. Mama o ține pe a ei că există… Așa era mama… A știut să întrețină iluzia și inocența, a fost un om extraordinar, cu un suflet mare și cu o minte foarte deschisă și inventivă. Și mi-aduc aminte că am pândit-o toată seara să văd dacă face ceva, dacă pune ea cadourile… să nu care cumva să reușească să mă păcălească. Am fost cu ochii pe ea tot timpul. Și la un moment dat, destul de târziu, am auzit un zgomot în curte. Noi stăteam la casă… Și m-am dus să deschid ușa, dar n-am putut, era blocată de ceva. Pe urmă am împins puțin mai tare și am descoperit în fața ei un sac imens de la Moșul… Nu mi-a venit să cred. Ceva era de necrezut, eram deja foarte mare ca să mai cred în Moș Crăciun și totuși, sacul era acolo, căzut din Cer… Și sacul era plin cu lucruri de trebuință pentru toată lumea, pe care le cerusem eu pe listă, că așa era pe vremea aia, ceream lucruri de care aveam nevoie… Am cerut într-un an pernuță pentru scaunul bunicului care stătea mult pe scaun la fereastră și citea, altă dată ciorapi pentru mama, că mereu avea ciorapii rupți și-i cosea. Lucruri de-astea puneam eu pe lista pentru Moșul.
Deci făceai o listă și i-o trimiteai Moșului?
Absolut! Scrisorica era prinsă în geam și când eram mai obraznică nu dispărea de-acolo până în Ajunul Crăciunului… Și eu mă temeam că Moșul n-a vrut s-o ia. Și stăteam într-un mare stres că n-o să primesc nimic.
Se mai poate păstra inocența asta acum, pentru copiii de azi?
Foarte greu… Am avut experiențe ciudate cu copilul meu, eu n-am prea știut cum să mă raportez la lume, la informațiile pe care să i le dau, întotdeauna am considerat-o prea mică și am crezut că încă nu-i pot vorbi de anumite lucruri și s-a dovedit că n-am avut dreptate. Deci nu sunt updatată. E o diferență imensă între copilăria pe care am avut-o eu și copilăria de azi. Normal că sunt schimbări de la o generație la alta, dar aici ruptura mi s-a părut imensă.
Ce mai sărbătorim azi de Crăciun? Cum s-a schimbat lumea din jur?
Eu sărbătoresc Nașterea Domnului… Dar altfel, Crăciunul nu a devenit decât un motiv în plus pentru consumerism. E drept, se pune accent pe familie, însă am impresia că e tot ca o reclamă pentru consum, ca o formă de manipulare. Ne-am îndepărtat tare de ceea ce sărbătorim de fapt… Lumea l-a pierdut pe Dumnezeu și asta s-a întâmplat cu pași mici și insesizabili. Îngerul căzut ne-a îndepărtat cu pași mărunți… Fără să ne dăm seama și folosind o păcăleală. Păcălindu-ne că suntem în același loc – asta mi se pare mie perversiunea maximă. Înlocuind lucrurile, uite așa cum e cu Crăciunul… S-a ajuns să se creadă că e o sărbătoare despre familie, deci ține de suflet… Și în felul ăsta să crezi că ești pe drumul bun, că ești în bine. Or, tu, de fapt, ești în altă parte. Îngerul cel rău așa procedează, îți măgulește orgoliul, te face să te crezi mai deștept, mai bun, mai deschis la minte… Iar ideea asta cu toleranța despre care se tot vorbește mie mi se pare în sine nepotrivită, pentru că toleranța implică o superioritate. Iubirea ar fi mult mai potrivită decât toleranța.
Cum se potrivește orgoliul de actriță cu iubirea, cu credința, cu Dumnezeu?
E o luptă acolo, destul de puternică. E-adevărat că multă vreme nici nu mi-am pus problema. Oricum am impresia că multă vreme eu nici n-am trăit. Că am plutit pur și simplu la vale, luată de val, am trăit ce mi s-a întâmplat, fără să-mi doresc ceva anume. E-adevărat că mi-am dorit să fac actorie, asta da, dar un drum în actorie nu mi-am construit. Tot ce-am făcut a fost la întâmplare și acum, privind în urmă, îmi dau seama că n-a fost bine. Nu mi-am pus prea multe probleme despre mine, despre lume. Dar de curând m-am gândit și la problema asta a orgoliului, sunt sau nu orgolioasă.
Și răspunsul e?
Sunt, deși la început credeam că nu sunt…
Spui că mult timp ai mers ca luată de val. Și când s-a schimbat asta, când ai început să conștientizezi lucruri?
N-a existat un moment anume. Cred că s-a întâmplat treptat. Am început să aud ce mi se spune. Și oamenii mi-au zis că-mi mai spuseseră acele lucruri, dar eu nu le auzisem. E vorba de lucruri legate de profesie. Și de la profesie au pornit lucrurile și înspre mine și am început să-mi dau seama că nu fac bine ce fac și că ce-a ieșit a ieșit așa din întâmplare, din calități pe care nici nu știam că le am. Dintr-un farmec pe care se pare că-l aveam și n-am știut, pentru că aș fi fost poate o actriță mai bună dacă știam asta. Dacă eram mai relaxată și mă cunoșteam pe mine mai bine, mi-aș fi putut face meseria mai bine.
În acest moment, ești în punctul în care vrei să fii?
Eu sper că e loc să merg mai sus, să fac lucrurile mai bine…
Ce-ți reproșezi? Ce nu e bine?
Am impresia că am făcut lucrurile prea mult din cap, cu energie și cu farmecul de care spuneam și că n-am știut cum să le cobor și în inimă și că nu mi-am pus problema că trebuie să fac mai mult decât fac.
Ce e talentul?
Un har. Ceva cu care te lasă Dumnezeu. Și cred că fiecare meserie are nevoie de talent, nu doar actoria. Sunt niște date cu care te naști, dar trebuie să le și dezvolți. Prin muncă. Multă. Prin lecturi, prin relațiile cu oamenii, prin credință…
Și credința se bate cap în cap cu actoria?
Da, mi-am pus problema asta. Din păcate, n-am avut însă puterea să renunț la anumite proiecte, în care erau lucruri care simțeam că-mi strâng stomacul și n-aș fi vrut să le fac. Dar culmea e că majoritatea s-au schimbat de la sine. M-am rugat și s-a întâmplat.
Ce-ți dorești, ce aștepți de la un regizor, atunci când lucrezi cu el?
Să tragă de mine, pentru că sunt leneșă și nu am curaj s-o apuc pe un drum cu fermitate. Și pentru că nu știu să fac singură lucrurile. Să mă ajute să mă duc în profunzime și să nu mă lase să fac ce-mi e la îndemână.
Spuneai c-ai vrut dintotdeauna să faci actorie…
Părinții mei au fost păpușari la Constanța, am copilărit în teatru și asta am vrut să fac, pentru că asta am văzut de mică. Era superbă atmosfera din teatru. Erau toți ca o familie. Și cred că și asta a contribuit. Mama nu m-a lăsat inițial, mi-a zis că e o meserie foarte grea și că mai greu e în culise decât pe scenă și câteodată e-adevărat… Așa că am dat la Politehnică și, slavă Domnului, am picat. Eram încă în comunism, iar mama a aflat că n-aveai voie să dai anul următor la facultate decât dacă te angajai șase luni. În Constanța n-a găsit un loc potrivit, am avut o ofertă la magazia magazinului mare și mama a zis că nu vrea asta pentru mine. Iar pe vremea aia păpușarii nu aveau facultate. Se făceau cursuri de reciclare și mama a avut o echipă de vreo douăzeci și ceva de actori cu care a lucrat. Și toți au îndrăgit-o foarte tare. Așa a aflat întâmplător că e un post de păpușar liber la Ploiești și a fost prima oară când a pus o vorbă bună pentru mine. Așa că m-am dus la Ploiești actor-păpușar… doi ani și jumătate. Și de-abia după asta am dat la facultate. Eram 274 de fete pe un loc. Am intrat a treia oară.
Citește continuarea pe yorick.ro
Citește și:
