E ceva cu ea. Are un ceva. E frumoasă. Merge plină de încredere, iar din râsul și atitudinea ei rezultă că este o femeie fericită.
Ce bucurie să-i fii în preajmă! O privești cum stă cu geanta pe umăr, emanând un aer care pur și simplu te atrage. Ai vrea să o cunoști, așa cum ea și pe dinăuntru și pe dinafară, pentru că vezi ceva special în zâmbetul ei. Acel zâmbet? Acel zâmbet s-a născut dintr-o călătorie. Este un zâmbet care se poartă după ani de urcuși și piedici. După ani de adunat bucățele din tine de pe jos, scuturat țărâna de pe genunchi, îndreptat de umeri și luat drumul de la capăt din nou. Ani care au făcut-o să se întoarcă, să revină pe un drum imprevizibil care este al ei, viața ei.
Pe limbă poartă gustul tuturor cuvintelor pe care își dorește să fi avut curajul să le spună, al tuturor cuvintelor din univers care n-au plecat niciodată de pe buzele sale, toate cele pe care le-a păstrat la necaz. Poartă ppe limbă toate gândurile nespuse, unele treburi neterminate, liniștea ei, acuzele ei și toate scuzele cu care s-a confruntat.
Pe șolduri îți poartă dezamăgirea, ori de câte ori s-a simțit slabă și deznădăjduită. Momentele când nu a putut să se dea jos din pat, nici măcar să-și facă o cafea – acele momente când a vrut să doarmă zile întregi și să nu se mai trezească vreodată.
Dar poartă și puterea miilor de momente când s-a ridicat.
În mintea ei, în mintea ei învolburată ca un râu, își duce poverile, cumva părând, că duce toate poverile lumii. Le cară și pe ale tale – așa cum fac tpate femeile. În capul ei este un amestec de condamnare, convingeri și speranță. Iar speranța, ca pentru orice care continuă să spere, se simte aproape ca o povară.
În inima ei mare, care bate și respiră, poartă atât de multă iubire încât ar putea umple șapte mări. Poartă atât de multă iertare în inima ei generoasă, încât ar putea să te îngenuncheze.
În gâtlej poartă un țipăt înăbușit. E fixat, Poartă fiecare minciună pe care a trebuit să o spună pentru a-ți menține secretele ascunse, iar pe chipul ei încântător poartă adevărul, care este mult mai puternic acum decât orice amintire adăpostită, dar care se află foarte departe.
În abdomen poartă durerea. Durerea a mii de lupte urâte, neînduplecate. Își poartă și râsul – acele momente când râde și urlă până începe să plângă, o eliberare de emoții care provin din adâncul sufletului ei.
Pe umerii ei puternici, își poartă greșelile. Se învârte în jurul nesiguranțelor și îndoielilor. Poartă greutatea fiecărui moment când a pus fericirea altcuiva înaintea propriei fericiri.
În brațele ei ca niște aripi poartă cele mai puternice dorințe, insatisfacțiile, regretele, toate containerele deschise și toate treburile neterminate. Ca un bagaj cărat dintr-un loc în altul, stau demn în colțul fiecărei camere în care intră. Chiar și atunci când se gândește numai la prezent, bagajul este întotdeauna acolo. O geantă care așteaptă să fie golită.
În ochii aceia adânci poartă liniștea și seninătatea. Dar ochii înoată și în flăcări – precum torțele care luminează în noapte.
În picioare își poaertă fiecare moment și fiecare lucru de care a fugit, fiecare lucru spre care a alergat, fiecare moment când a spus „nu“ și „da“, greutatea a mii de promisiuni păstrate și ignorate.
Femeia pe care o vezi? Acea femeie puternică, veselă, frumoasă pe care o vezi…vrei să o întâlnești? Adunată bucățică cu bucățică nu este cea mai fericită, iubitoare și iubită femeie din lume?
Acea femeie poartă cu ea mult mai mult decât o geantă pe umăr.
Un text de Sonia Teodorescu
Citește și:
