Te rog nu veni la mine cu inima ta „în gardă“, îndoielnică, punând tot felul de întrebări să vezi dacă pot trece de testele tale provocatoare.
M-am săturat să fii vag și să tot arunci cu „poate“ în dreapta și stânga. Și nici măcar nu mai sper că poate „într-o zi“ o să fie altfel, și după atâția ani, ziua aceea nu a apărut. Și te rog, nu-mi mai spune că „trebuie să te mai gândești“. M-am săturat să aștept, să mă întreb, să fiu nesigură. Nu mă mai concentrez asupra potențialului nostru în cuplu. Nu mai ești binevenit să intri în viața mea cu bocancii ori de câte ori ai chef, de parcă ai fi la hotel.
Am obosit. Sunt frustrată. Dar mai întâi de toate, te rog spune-mi de ce ai venit către mine cu mâinile pe jumătate pline cu promisiuni și pe jumătate cu dispreț? Crezi că mă iubești, o spui, pe un ton discret – unul plin de rezerve, o dorință de moment și așteptări superficiale. Îți pui mereu armură, ești mereu „en garde“ și cu armele pregătite pentru a goni sentimentele ar putea să se ivească.
Așa că te rog eu, ia-ți dragostea indecisă și pleacă decis și decisiv. Amândoi știm că dacă rămâi, eu voi fi mereu încurcată în plasa ta. Mereu mă vor durea cuvintele pe care le aud demult, acelea care te fac să vrei să te strecori încet prin infernuri și iad. Mi-am dorit să te deschizi, să-ți arăți vulnerabilitatea. Am așteptat cu răbdare, m-am predat și am încercat atât de mult să țin flacăra aprinsă pentru amândoi.
Dar știu că am niște așteptări ireale care îmi provoacă foarte multă suferință. Sunt conștientă că este vina inimii mele rănite, tăvălite, frânte, pline de iubire. Ea m-a făcut să stau cu tine atât de mult.
Ai fost o lecție – vitală, dar chinuitoare. Ai fost un băț ascuțit care a împuns, deschizând răni, forțându-le să sângereze, astfel încât să mai aduagi încet-încet câte puțină durere. Ai fost aici ca să mă faci să-mi dau seama că valorez mult mai mult decât niște deliberări, să mă faci să văd că nu ar fi trebuit să-mi permit niciodată să fiu alegerea ta greu de luat. Dacă mă consideri o opțiune, nu mai pierde vremea și vezi-ți de drumul tău.
Nu te voi implora să te întorci. Nu voi pierde vremea încercând să te conving de ceea ce tu oricum știi undeva în sufletul tău. Nu mai vreau să te primesc în viața mea, să văd cum se repetă istoria, cum tu mă ignori, mă respingi și mă abandonezi ca să-ți satisfaci nevoile care sunt într-o permanentă schimbare.
Nu voi merge până în pânzele albe ca tu să mă lași să te iubesc. Pentru că în ochii tăi, să încerci din răsputeri să meargă nu înseamnă iubire. Crezi că este o nebunie ca cineva să iubească din tot sufletul, chiar dacă în schimb nu este iubit la fel de mult.
Dar pentru mine, asta a fost adevăprat, ra și unic. Și acum a ajuns la un final liniștit și de neevitat.
Mereu m-am temut să te las să pleci, dar să rămân agățată de această iubire este și mai greu.
Poate că nu voi umple niciodată acest gol, dar mă simt și mai goală pe dinăuntru atunci când trebuie să rămân într-o dragoste care e mai degrabă un război.
Text de Roxana Vicol
Citește și:
