În filmele românești din ultimii ani, ați văzut-o în „Sierranevada” lui Cristi Puiu și în „Moromeții 2”, în regia lui Stere Gulea. „Cafeneua” este unul dintre cele mai longevive spectacole în care joacă. La Teatrul „L.S. Bulandra” a avut premiera recent „Pisica pe acoperișul fierbinte” de Tennessee Williams, spectacol semnat de Dinu Cernescu, dar o puteți vedea și în „Ivanov”, regizat de Andrei Șerban, sau în „Meșteșugul vieții”, în regia lui Felix Alexa. Pornind de la cele mai recente roluri, dialogul cu Dana Dogaru, care deplânge în primul rând absența dialogului din lumea noastră, a survolat prezentul, s-a întors în trecut și a privit spre viitor, dar cu ochi deloc optimiști. Cum avem nevoie să ne facem bucurii ca să putem trăi, ce (mai) găsim la teatru azi, când superficialitatea a devenit boală generală, în ce fel am ratat lecția despre libertate – iată câteva direcții din dialogul cu Dana Dogaru, dintotdeauna actriță, protagonistă a unui destin creator de excepție.
Sunteți Catrina Moromete în „Moromeții 2”, filmul lansat în toamnă, care, așa cum era de așteptat, a atras la cinematograf mai mulți români decât vin de obicei la filmele românești. Jucați acolo un personaj care trăiește sfârșitul unei lumi și în același timp sprijină progresul. Cum a fost experiența aceasta?
Mi se pare că filmul s-a bucurat de un succes incredibil. Noi nici nu ne-am putut imagina că vin atât de mulți oameni. Cei mai mulți, de curiozitate, evident. Inițial, Stere Gulea, cu care am mai lucrat, m-a distribuit în personajul pe care l-a jucat, până la urmă, Oana Pellea. Dar, în momentul în care Victor Rebengiuc a refuzat, regizorul a trebuit să schimbe distribuția și l-am propus pe colegul nostru Horațiu Mălăele. Eu l-am văzut, de exemplu, în „Karamazovii”, în regia lui Dan Micu, unde îl juca pe Smerdeakov și era fabulos, de un tragism extraordinar. Pentru noi, a fost o experiență deosebită. Iar avertismentul a existat dinainte: să nu se compare filmul cu „Moromeții”! E cu totul altceva din scriitură, volumul al doilea din cartea lui Marin Preda fiind foarte diferit de primul volum. Iar scriitura e atât de importantă… De fapt, cel mai important e scenariul. De-acolo vine carnea personajului. Dacă ea e contrafăcută, publicul se strică, iar noi suferim. Cât despre Catrina, ea da, trăiește un sfârșit, dar nu realizează asta. Și, da, sprijină progresul educației și al femeii, că spune că nu mai așteaptă…
Și noi dorim neîncetat progresul. Și noi suntem la începutul unei alte ere. Cum o resimțiți?
Resimt schimbarea prin care trecem și am o nostalgie a lucrurilor clare și limpezi. Mi se pare că trecem în primul rând printr-o degradare umană foarte accentuată și care avansează cu viteză. De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva suntem de vină și noi pentru propunerile pe care le facem spectatorilor, căci, în momentul în care cobori ștacheta câțiva centimetri sau ridici încă un metru, ei nu mai pot să sară și se sperie de înălțime. Atunci, cred că vina e de ambele părți. Suntem din ce în ce mai superficiali, mai angoasați, mai retrași fiecare în cochilia lui. Toată lumea fuge, nu se mai dialoghează, nu se mai acceptă păreri opuse.
Deci nu am asimilat lecția libertății?
Nu. N-am învățat nimic în treizeci de ani. Dimpotrivă. Libertatea are regulile ei. Adevărul este că, prima oară când am fost în America, am crezut că acolo e cea mai liberă țară și am fost șocată să văd că au cele mai stricte reguli, de când te dădeai jos din avion. La un moment dat ne-au încojurat cinci echipaje de poliție pentru că unul dintre noi avea un pistol de jucărie, căci tocmai fuseserăm la un magazin de jucării. Ne-au pus la perete imediat și nu puteai mișca. Poliția nu stătea să facă dialog. Aici, în România, noi ne-am săpat singuri groapa, din moment ce Poliția a intrat în cârdășie cu piețarii, nu? Instituțiile în general și-au pierdut din credibilitate pentru că sprijină politicul. Încet-încet, parcă se duce totul de râpă, fiecare zonă își pierde credibilitatea. Valoarea nu mai înseamnă nimic.
Nostalgia de care vorbiți nu vă lasă loc de speranță?
Din păcate, nu. Acum treizeci de ani îi spuneam fiicei mele, care avea cincisprezece, „Stai liniștită! Acum, valoarea primează!” După doi ani, termină facultatea cu 9,70, iar eu îi găsisem o bursă pe net, ne-am dus la Ministerul Învățământului și a plecat pe bursa găsită de noi cineva cu media 5,70. Și atunci am zis: „Am greșit! Nu valoarea primează!” Așa e lumea noastră.
Și în lumea asta mai e câte un loc, totuși, pentru valoare. Revenind la teatru, „Pisica pe acoperișul fierbinte”, de exemplu, expune mai multe valori. Jucați acolo o mamă și o soție care apără sau se străduiește să apere fericirea?
E o lecție ascunsă acolo. De fapt, e ascunsă o disperare a familiei și se pune în discuție ideea de familie adevărată, așa cum cea din textul lui Tennessee Williams, probabil cel mai bun dramaturg al americanilor, nu dă niciun semn că ar fi. Aceste două femei, mama și nora ei, se agață de o idee. Aparent, soacra nu-și agreează nora, dar ea este, totuși, personajul de care se agață, prin care vrea să trăiască în continuare.
Este acesta rolul unei mame, să apere fericirea?
Rolul unei mame este să apere familia. Pentru mine, acum, fericirea, această noțiune abstractă, înseamnă sănătate. Ești fericit că ești sănătos și trăiești. Trebuie să-ți creezi tot felul de bucurii ca să poți să supraviețuiești în această lume mizerabilă.
Citiți întreg interviul pe yorick.ro
