Într-un top realizat de BBC, 368 de critici din 84 de țări au stabilit că „The Piano”, capodopera lui Jane Campion din 1993 este cel mai bun film realizat de o femeie. Pentru BBC, Hannah Woodhead, critic de film, a explicat și de ce.
În 1993, Jane Campion a făcut istorie când a devenit prima femeie (și prima neoă-zeelandeză) pentru a primi prestigiosul Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes. Povestea romantică din The Piano a trebuit să împartă premiul cu Farewell My Concubine a lui Chen Kaige, dar de data asta Campion nu trebuie să mai împartă premiul cu nimeni. The Piano a fost ales numărul 1 într-o listă remarcabilă de producții care cuprinde 100 de ani de filme realizate de femei.
Influențată de The Story of A New Zealand River a lui Jane Mander, dar și de povestea populară franceză Bluebeard, povestea lui Campion este despre o pianistă scoțiană, Ada McGrath (interpretată de Holly Hunter), o femeie mută care este aruncată de tatăl său într-o căsătorie cu un neo-zeelandez, Alisdair Stewart (Sam Neill). Ea călătorește pe o insulă îndepărtată cu fiica ei, Flora 9Anna Paquin), dar după ce soțul ei îi vinde pianul prietenului lui, George Baines (Harvey Keitel), Ada se înfurie și încearcă să-și recupereze instrumentul cel drag făcând o înțelegere cu noul proprietar. Povestea de dragoste, gelozia și inimile frânte încep să își facă apariția, în timp ce Flora încearcă să-și găsească fericirea care a ocolit-o atât timp.
Este un film minunat, cu muzica interpretată la pian de Michael Nyman pentru atunci când cântă la pian Holly Hunter, care a și câștigat un premiu Oscar în 1994 pentru Cea mai bună actriță. E foarte greu să ne imaginăm acum pe altcineva interpretând-o pe Ada, dar Sigourney Weaver a fost de fapt prima alegere a lui Campion. Pentru că nu era disponibilă, Isabelle Hupert s-a întâlnit cu regizoarea pentru a discuta despre rol, dar în final a ales-o pe Hunter.
(Credit: Miramax / Alamy)
Înțelegem câteva din gândurile Adei prin vocea caldă a monologurilor voice-over-ului care a făcut ca filmul să pară un fel de basm, dar în cea mai mare parte este meritul lui Hunter al cărei limbaj al corpului se potrivește cu Neil și Keitel, fără să fie nevoie de cuvinte. Se spun foarte multe lucruri printr-o singură privire, un singur gest, în modul în care Baines examinează o gaură mică în ciorapul Adei. În mod similar, Anna Paquin – care avea numai 9 ani la momentul filmărilor și care a făcut istorie în cadrul Premiilor Oscar când a câștigat premiul pentru Cel mai bun rol secundar într-un rol feminin, anul următor – oferă o prestație pentru seole de aunci încolo, fiind un copil forțat să crească mult mai repede, izbucnind în crize de nervi câteodată din cauza stresului care o apăsa. Ceea ce le-a oferit Campion Adei și Florei McGrath nu a fost perfecțiunea, ci faptul că sunt complexe, complicate, fascinante și reale.
Holly Hunter și Anna Paquin au jucat ca mamă și fiică, și amîndiuă au câștigat Premiul Oscar pentru rolurile lor.
Pentru criticul de film neo-zeelandez, Maria Lewis, identitatea culturală a lui Campion este parte a ceea ce face The Piano atât de special: „Jane Campion a centrat întotdeauna narațiunea feminină. Nu narațiunea feminină așa cum o știe Hollywoodul, ci aceea care este familiară unei audiențe neo-zeelandeze și chiar din Asia-Pacific: femei care sunt neobișnuite, femei care sunt complicate și talentate, femei care sunt ciudate, femei care se autodepășesc, femei care merg după propriul ritm. „Se simte cu siguranță specificitatea filmului care este parte a șarmului său unic – e un basm, dar unul foarte bine înfipt în realitate, care se simte în același timp și familiar și diferit de orice a fost înaintea lui.
Opresiunea și dorința
Istoria femeilor din spatele camerei este o istorie a opresiunii, așa cum realizarea filmelor, precum alte profesiuni și încercări artistice, a fost odinioară în mâinile celor cu relații, în mâinile bărbaților albi. Dar acest top demosntrează că este foarte mult talent, care așteaptă să fie descoperit și recunoscut. Așa că The Piano, o poveste despre dorința unei femei și opresiunea din partea părții masculine, ar trebui să rezoneze porfund cu spectatorii, chiar și la mai bine de 25 de ani de când a fost realizat filmul.
Aproape 8% din cei 368 de jurați au ales The Piano ca fiind filmul de pe locul 1. Printre ei se numără și Melissa Silverstein, fondator și președinte al Women and Hollywood, care menționează natura inovatoare a filmului ca fiind motivul pentru rezonanța sa. „Ar putea fi unul dintre primele filme pe care le-am văzut și în care am înțeles pe deplin ce înseamnă pentru un regizor să aibă viziune”, spune ea. „Nu se spune nimic. Totul se simte. The Piano a venit într-un moment în care cele mai multe filme care ilustrau sexualitatea feminină erau regizate de bărbați. Am considerat întotdeauna viziunea lui Campion ca fiind baza pentru contemplarea femininului”.
Probabil cea mai importantă îndrumare a moștenirii filmului The Piano este aceea că el continuă să rezoneze și să inspire noi audiențe. Scenarista Laura Venning a scris teza sa de licență despre Jane Campion, după ce a descoperit filmul The Piano, la vârsta de 16 ani. „Începusem să fiu interesată de film și încercam să-mi fac un drum, deși nu simțeam nicio conexiune personală cu vreun film la vremea aceea”, a declarat ea pentru BBC Culture. „Când m-am uitat la The Piano pentru prima dată, mă așteptam la ceva reținut și melancolic, așa că am fost uimită și puțin descurajată fiind transportată în această poveste întunecată, cu iz de inadaptări din epoca gotică, când dorința femeilor și creativitatea feminină sunt forțe de neoprit”.
De la The Piano, Jane Campion a continuat să facă și alte filme și serii de televiziune care se concentrează pe opresiunea asupra femeilor și dorințele lor, dar și despre mașinațiunile pentru obținerea puterii în comunitățile neo-zeelandeze.
Dar The Piano continuă să încânte cu profunzimea sa. Este o poveste pătrunzătoare care vorbește despre dorința universală de a iubi și de a fi iubit. Nu numai că este o poveste frumoasă, sfățietoare, dar care și merită acest loc întâi, demonstrând de ce este atât de important să continuăm lupta pentru a face industria filmului la fel de variată și remarcabilă cum este viața.
Sursa: Hannah Woodhead pentru BBC
Citește și:
Helen Hunt: „Un Oscar nu schimbă regulile jocului. Nu e ca și cum grijile tale s-au terminat“
Natalie Portman: „Femeile sunt apreciate în funcție de aspectul lor fizic“
