Dacă vreți să vedeți o comedie excelent realizată, la care cu adevărat să râdeți în hohote, dar care să fie și extrem de actuală (obsesia noastră de zi cu zi… actualitatea), căci încă nu s-au stins ecourile mult disputatului referendum pentru redefinirea familiei, dacă vreți să vedeți cea mai bună trupă de actori din București și m-aș încumeta să spun chiar din România, atunci alegeți fără dubiu „Colivia cu nebune” a lui Jean Poiret, pusă în scenă la Sala Centenar de la Teatrul Metropolis, de Victor Ioan Frunză.
Și mi se pare absolut relevant în acest caz faptul că biletele la toate spectacolele montate de Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis se epuizează aproape instantaneu și că s-a creat un fenomen unic pe o piață unde oferta teatrală este destul de variată și unde directorii de teatre se chinuiesc să facă diverse strategii ca să aibă tot timpul sala plină. Ei bine, aici nu e nevoie. Și ceea ce este cel mai important e că oamenii vin atrași de calitate și e un semn că, până și într-o lume în care reperele s-au pierdut, consecvența în a crea opere de mare calitate artistică a generat acest fenomen care, așa cum am mai spus-o, e unic. Un fenomen pe care statul al trebui să-l sprijine într-o mai mare măsură, pentru că nu des se întâmplă ca un creator de o asemenea valoare, precum Victor Ioan Frunză, să strângă în jurul lui o trupă de actori (într-o lume mai degrabă fărâmițată) cu care să facă cercetare și să creeze capodopere cu mare succes la public, în același timp.
Iar în spatele fiecărui spectacol, se simt seriozitatea extraordinară (din nou, lucru rar în lumea noastră teatrală în care mulți, prea mulți actori și regizori se cred vedete a priori și fac spectacolele pe genunchi, în ideea că publicul nu observă), atenția la detalii și spiritul de trupă – un lucru pierdut în mare parte în ultimii ani. Și tocmai acest extraordinar spirit de trupă și faptul că lucrează împreună de ani întregi și că actori de-o mare valoare nu se dau în lături de la a juca de la un spectacol la altul, cu aceeași seriozitate, și roluri mai mici (căci, vorba lui Brook, de fapt nu există roluri mici…), plus alegerea textelor, tocmai toate aceste lucruri la un loc fac ca trupa lui Victor Ioan Frunză să fie un fenomen unic. Asta și faptul că e unul dintre puținele locuri unde spectatorul are garanția că este și el luat în ecuație atunci când se lucrează un spectacol, în sensul că plăcerea lui estetică este unul dintre scopurile cele mai importante ale creației respective.
„Colivia cu nebune”, una dintre cele două premiere pe care Victor Ioan Frunză le-a gândit în tandem la Teatrul Metropolis, se potrivește mănușă, așa cum spuneam, cu obsesiile acestei toamne, etalate din plin mai ales în mediul virtual, unde referendumul a făcut să curgă gârlă frustrări de toate tipurile și din toate direcțiile. Și nu, „Colivia cu nebune” nu dă vreun răspuns, nu indică în vreo direcție anume, doar ne pune oglinda în față. Tuturor. Și doar invită la autocercetare – desigur, printre hohote de râs. Și ridică multe semne de întrebare, de toate părțile, în așa fel încât atunci când ieși din sală să n-ai cum să nu te gândești două minute în plus, de orice parte a baricadei te-ai situa, dacă nu cumva nu există o perspectivă la care nu te gândiseși.
Citește continuarea acestei cronici pe yorick.ro
