„Mereu când dăm de greutăți nu prea avem timp să conștientizăm şi să le scriem pe o foarte de hârtie cu pro şi contra. Cumva ești luat ca o tornadă şi vezi şi tu ce poţi face ca să ieşi la liman. Viaţa asta a mea care m-a dus pe atâtea cărări… A fost chiar așa ca un fel de tornadă pe care nu am avut timp s-o controlez”, își începe Diana povestea.
Singură la 12 ani…
Avea 12 ani atunci când a rămas și fără singurul părinte care o creștea – pe ea și pe frații ei. Fără mama ei. Atunci a simțit că s-a năruit pământul, căci rămăsese fără cel mai mare sprijin. Fără dragostea mamei.
După înmormântare, povestește Diana, a fost un moment-cheie, care, fără ca ea să-l conștientizeze cu adevărat la vârsta de atunci, i-a schimbat viața. Imediat după moartea mamei, mai toate rudele au sfătuit-o și chiar au insistat ca ea și frații ei să se mute la bunici. Undeva, printr-un sat de lângă Tecuci.
„Eram un copil foarte încăpățânat și, în ciuda insistențelor rudelor care îmi spuneau că nu este normal ca eu să rămân singură acolo, sincer, m-am gândit că, dacă mă mut la sat, nu o să am parte de nicio educație. La vârsta aia, chiar nu-mi dau seama de unde determinarea mea să rămân acolo singură. Bunicii, din fericire nu m-au obligat, deși ei erau tutorii mei legali. Și uite așa am rămas singură la Tecuci. Frații mei stăteau și cu mine, și cu bunicii, ei aveau atunci 16, respectiv 18 ani”, povestește Diana.
Viață de copil, luptă de adult!
Și, uite așa, fetița de 12 ani a învățat să supraviețuiască. Avea să devină peste noapte adult. Uneori primea ajutor de la o mătușă care venea și-i mai făcea câte-o porție de mâncare, însă doi ani de zile s-a descurcat singură. Cu banii o mai ajutau bunicii, dar avea și pensia de urmaș rămasă de pe urma mamei ei. Și este abia începutul poveștii…
„Îmi făceam temele, îmi plăteam facturile, făceam curat în casă. Dacă intrăm în domeniul paranormal, poate era și mama alături de mine să mă ajute. Acum, dacă mă uit în spate, recunosc, nu aș vrea ca propriul meu copil să se îngrijească singur la vârsta aia așa cum am făcut eu. Dar, nu știu, am avut așa o determinare…”, mărturisește Diana, privind în urmă.
Nu am stat să mă gândesc de ce eu, de ce mi s-a întâmplat mie…
„Au fost momente când îmi era greu. Îmi era dor de mama, îmi era dor să mă joc. Dar am luat ca atare şi tot ce am primit în viața mea, nu am stat să mă gândesc, de ce eu, de ce mie? Nu m-am întrebat de ce trebuie să trec eu prin asta, au venit şi le-am cărat în spate. Nu am stat foarte mult că mă gândesc de ce așa, nu mi-am permis. A fost modul meu de a lupta”, povestește Diana.
Diana și drumurile ei la București…
Cu bune, cu rele, viața fetiței din Tecuci își urma cursul. Își amintește că venea des la București, la doctor. Întotdeauna însoțită de bunica ei. Și, fiindcă știa că bunicii nu stau pe roze cu banii, s-a gândit să le facă o bucurie.
„Şi, în acei doi ani, veneam foarte des la București, pentru că am nanism hipofizar somatotrop, asta înseamnă că, la 31 de ani cât am acum, am o înălțime de 1.35. Și, revenind, atunci trebuia să merg la control periodic, aveam și un tratament experimental costisitor. Îmi amintesc că veneam cu bunica după mine. Știam că nu au de ajuns pentru un trai decent. Și era atunci o emisiune la Pro Tv cu Vintilă. Eu știam că bunicii nu au lemne. Acum, când mă gândesc, nu pot să cred că am făcut asta. Dar ce crezi, avem 13 ani și m-am dus la emisiunea aia, că știam eu că ajută oamenii care au nevoie. M-am dus direct în față, era o coadă de vreo 30 de persoane. Am zis: bunicii mei au nevoie de lemne”. Râde. Parcă a trecut o veșnicie de atunci, iar fetița Diana era capabilă să facă multe lucruri frumoase pentru cei la care ținea.
Atunci, a fost din nou un moment important în viața Dianei. Dumnezeu sau cineva acolo Sus știa cum aranjează puzzle-ul vieții ei.
„Presupun că am rămas în baza lor de date, pentru că pe la 14 ani am participat la campania aia de iarnă, cu Cristi Tabără, unde ajutau ei diverse cazuri. Apoi am fost și la emisiunea „Dăruiești și câștigi” parcă. Îmi amintesc că am primit atunci un televizor, un calculator şi o sumă de bani. Dar, recunosc, m-am atașat foarte mult de Cristi și de echipa lui, pentru că nu aveau niciun interes să mă ajute și totuși au făcut-o. Cred că și eu i-am rămas lui în minte, pentru că după câteva luni m-a sunat iar și mi-a zis ca a vorbit el pentru mine la Organizația „SOS Satele Copiilor” care deja activa de câțiva ani în România și însemna ceva mai mult decât orfelinatele din țara noastră, în care copiii mor de foame și rămân pe străzi”, povestește cu vocea ei plină de optimism interlocutoarea mea.
Un nou drum pentru Diana: de la Tecuci la București
Și, uite, așa, pentru Diana se întrezăreau și se deschideau orizonturi noi.
„A fost destul de greu, până la urmă au venit asistenții sociali la Tecuci, am făcut actele, dar niciodată nu m-am gândit eu ce va însemna asta cu adevărat. Știam că este ceva bine pentru viitorul meu, dar nu m-am gândit până când chiar nu am plecat de acasă spre București. A fost destul de greu să mă despart, am lăsat familia în urmă, chiar dacă au venit să mă viziteze. În timp, m-am acomodat”.
O rog pe Diana să îmi povestească puțin ce însemna această mutare și cum se desfășurau lucrurile.
„Sătucul ăsta este foarte bine gândit. Mai exact, sunt 15 case, fiecare casă are mamă socială cu 5-6 copii. Conceptul este să simți că faci parte dintr-o familie și să nu ai grijile unui adult. Și să crești frumos. S-au schimbat lucrurile, pentru că mi-am dat seama deodată că eu aveam niște griji pe care nu ar fi trebuit să le am la 12-13 ani. Atunci am realizat că nu era normal. Am început să merg la școală în București, eram în clasa a VII-a când am ajuns aici. Foarte frumos m-am acomodat și la școală, pentru că aveam pe cineva în clasă care era mică de înălțime, dar, cunoscându-mă pe mine, a fost fericită pentru că eu eram mai mică decât ea. Ne-am împrietenit. Trecând la liceu, am trecut și la pasul următor, mai exact în comunitatea de tineri a organizației. Aici nu mai ai o mamă care să aibă grijă de tine, ci ai un buget și te gospodărești tu”, își continuă Diana Borcea povestea.
A urmat apoi perioada alegerii liceului, iar Diana a demonstrat că este la fel de luptătoare și puternică în alegerile pe care le-a făcut.
Dragostea pentru limbi străine…
„Am făcut Liceul „Henri Coandă”, un liceu aviatic și, vă mărturisesc, acolo mi-am dezvoltat iubirea pentru limbi străine, deoarece studiam trei limbi. Inițial, am fost puțin dezamăgită, dar după aceea mi-am dat seama că am în clasă niște colegi geniali și că nu contează la ce liceu ești, ci colectivul şi profesorii. Şi am avut cea mai tare dirigintă”.
Destinul a ales cea mai bună cale pentru Diana
Apoi, pentru Diana a urmat o scurtă perioadă de căutări, de încercări și de decizii. A intrat la Facultatea de Litere, însă, dezamăgită de sistem, în anul doi a renunțat. A plecat pentru o perioadă scurtă la fratele ei în Italia. S-a gândit să facă o facultate acolo și s-a întors în România ca să-și ia niște acte de care avea neapărată nevoie pentru înscriere.
Și, din nou, destinul îi pregătise altceva. Avea alte planuri cu fetița care între timp devenise o domnișoară cu multe vise.
„Când am venit în România pentru acte, m-am întâlnit cu o fostă prietenă care mi-a zis că se dă admiterea la Facultatea de Limbi Străine. Așa că, am uitat cu totul de Italia și de planurile mele de acolo, m-am dus mi-am depus dosarul aici. Am dat admiterea, am dat două examene, am dat engleza pentru japoneză, iar italiană făcusem în liceu. Și am intrat. Pentru mine a fost un mare triumf. Pasiunile pot fi puternice și arzătoare, indiferent când te apucă. Atunci când am intrat la specializarea japoneză-italiană, aveam 22 de ani. Mi-a fost foarte greu, toți cei care învață limba asta își dau seama că este foarte greu, ca atare mai mult de jumătate dintre ei renunță prin anul III, pentru ca este foarte solicitant”, depănăm mai departe povestea.
Diana, în drumul spre visul cel mare!
Îmi mărturisește franc că și ea s-a gândit să renunțe, pentru că a simțit că este mult prea greu. Însă, în anul III, i s-a împlinit cel mai mare vis care practic avea să încununeze toată munca și toate sacrificiile de până acum.
„Există un studiu că limba japoneză îți folosește cealaltă parte a creierului pe care nu o folosești în mod normal. În anul III, mi-am depus actele și am aflat ca am intrat la Universitatea din Japonia. Bursa presupune să te duci acolo, studiezi un an şi te întorci și apoi îți dai licența. Pentru ei, este un fel de garanție că nu rămâi acolo. Eu nu aveam habar că universitatea asta este atât de bine văzută în Japonia. Eu eram fericită că sunt acolo, că mi-am îndeplinit un vis, că trăiesc niște lucruri frumoase. Chiar este o țară extraordinară”, spune emoționată Diana.
După anul de bursă, cineva îi făcuse o promisiune că se va angaja ca profesoară de japoneză. Cu o lună înainte de întoarcerea în țară, lucrurile s-a schimbat, iar treaba cu profesoratul a picat.
„Am fost foarte tristă, pentru că aveam drumul deja gândit. Și eram dezamăgită. Iar în drumul spre țară, când am terminat bursa, eram în avion, plângeam și lângă mine era o doamnă japoneză. Și am început să vorbim. Din ce mi-a povestit ea, lucra în turism. Era ghid. Și, tot discutând, mi s-a aprins așa un beculeț. Și am trimis un mail la o agenție de turism unde lucrez și acum. Inițial, m-am angajat coordonator. Acum sunt ghid de turism în cadrul companiei, pe italiană, engleză și mă pregătesc și de japoneză, pentru asiaticii care vin în România. Și când le spun unde am studiat, mai exact la Universitatea Waseda, toți sunt uau… După Universitatea din Tokyo, este cam pe locul doi. Eu nici nu conștientizasem asta. Pentru mine fusese important că eram acolo, ca învățam acolo și că puteam să mă bucur zi de zi de miracolul Japoniei”.
Întâlnirea care i-a schimbat viața
O întreb dacă simte că această întâlnire cu limba japoneză, cu tot ceea ce înseamnă cultura japoneză i-a schimbat viața.
„A dat un alt sens și m-a completat. Eu în Japonia m-am simțit foarte bine, integrată. Ei sunt cunoscuți pentru buna lor conduită, pentru faptul că sunt educați. În România sunt momente, în care trebuie să ignor anumiți oameni și ne lipsește educația. Trebuie să mă concentrez și să ignor persoane care se întorc după mine pe stradă și spun: „parcă nu arăți a copil, câți ani ai?”. În Japonia, nu mi s-a întâmplat așa ceva niciodată. Te apreciază, că tu, un străin, te încumeți să înveți limba lor și îți mulțumesc. Eu îmi doresc la un moment dat să mă întorc în Japonia, cu gândul să rămân definitiv acolo”, mărturisește Diana.
Vorbim despre sacrificii, despre bucurii și dacă într-adevăr toate suferințele din viața ei au fost oarecum răsplătite de viață într-un alt fel. Și eternul ce s-ar fi întâmplat dacă…
„Da, nu am cum să nu mă fi gândit la un moment dat ce s-ar fi întâmplat dacă… Aș fi dat totul înapoi dacă am fi putut să continuam cu familia noastră, pe drumul nostru, așa cum trăiam noi, fără prea multe condiții financiare, dar eram împreună. Cu mama, cu frații mei. Și asta este mai important decât orice. Familia întotdeauna trebuie să vină pe primul loc şi nu mi se par deloc greșit că poți să faci sacrificii pentru persoanele iubite. Și ăsta este drumul firesc pe care l-aș fi urmat fără niciun fel de îndoială. Dar nu a fost să fie așa. Rămâne un fel de dorință utopică”, mărturisește Diana, retrăind parcă acele vremuri fericite alături de mama și frații ei.
Eu am luptat să ajung unde sunt…
„Și nu am avut de ales decât să iau drumul ăsta care a fost lung și greu. Nu mi-a fost ușor. Sună așa că sunt luptătoare, dar au fost momente în care mi-a fost foarte greu și puteam să ajung o drogată pe marginea drumului. Exista și posibilitatea asta. Dar a fost și firea mea să iau lucrurile ca atare și să nu mă plâng prea mult. Oamenilor le place ori să pună la zid, ori să ridice pe cineva în slăvi. Nu mi se pare normal. Dacă știi ce vrei de la viață, iei și măsurile necesare să ajungi acolo. Eu am luptat să ajung unde sunt. Mi-a plăcut să învăț, am avut niște oameni care au fost alături de mine. Inclusiv familia Marinovici din Tecuci. Ar fi egoist să spun că am făcut totul singură. Am avut noroc să dau peste niște oameni cu educaţie, care mă luau pe lângă ei și îi vedeam că citesc, că vorbesc lucruri inteligente și asta a fost esențial. Eu, la vârsta aia, am avut un exemplu bun. Ca atare, asta a devenit normalul meu. Vreau și eu să studiez, vreau și eu să văd ce citesc acei oameni în cărți”.
O întreb pe Diana dacă, după tot ce i s-a întâmplat, ea crede în destin.
„Nu știu dacă nouă ne este scris totul în viața asta. În funcție de fiecare credem în ceva şi da, putem să credem în soartă sau să nu… Eu cred că lucrurile au fost așezate. Dacă a văzut faptul că acest copil, adică eu, nu mai poate fi cu familia lui, să aibă o copilărie fericită, unde să nu aibă niciun fel de griji, unde să se joace, dacă asta nu a mai fost posibil, cumva Dumnezeu sau cine a fost, mi-a scos în cale ce-mi trebuia, dar nu mi-a făcut drumul nici prea ușor, ci suficient cât să vreau eu să lupt. Acum sunt într-o relație, am un job bun, frații meu care stau în Italia sunt bine, ne vedem, am o filosofie de viață anume”.
Un articol de Mara Răducanu
