Pentru un scriitor care susține că interviurile seamănă cu interogatoriile fostei poliții politice din România, Herta Müller are un râs fermecător. Când mă întâlnesc cu laureata Premiului Nobel într-un hotel din Londra, mă apucă de mână și șoptește: „Sunt cam făcută bucăți“. Deși își reamintește de teroarea psihologică și toată operațiunea de supraveghere pe care le-a îndurat sub dictatura comunistă a lui Nicolae Ceaușescu, starea ei de bucurie o contrazice.
Un simț al absurdității comice a ajutat-o să supraviețuiască. Născută în 1953 în cadrul minorității vorbitoare de limba germană din România, a fost hărțuită atât ca dizident politic de către autorități și ostracizată de comununitatea de șvabi pentru „murdărirea cuibului“. În „Țara prunelor verzi“ (1993), carte care a câștigat premiul Dublin Impac în 1998, o fată de la țară se alătură studenților dizidenți care își propun să traverseze Dunărea înot pentru a-și găsi libertatea, dar sunt vânați, urmăriți și omorâți, înscenându-li-se sinuciderile.
Müller trăiește în Berlin cu soțul ei, dramaturgul german Harry Merkle, pe care l-a întâlnit în 1988, la un an după ce a fugit în Germania de vest. Au urmărit-o amenințările cu moartea, la fel care vorbele cum că ar fi o informatoare pentru Securitate. La decernarea Premiului Nobel în 2009 a descris modul în care și-a pierdut locul de muncă unde traducerea manuale la o fabrică de tractoare pentru că a refuzat să fie recrutată de „un colos de om“ care a numit-o „femeie de nimic, o ștoarfă și o târfă“. Mai târziu, un șef de la Securitate care a recunoscut că i-a pus microfoane în casă spunea că ea era psihotică și a fost destituită din funcția de profesor pentru că a fumat în sala de clasă. Cărțile ei vorbesc despre acte fragile de rezistență într-o birocrație totalitară suprarealistă a minciunilor, spionărilor și trădărilor intime. „Ceaușescu era nebun și a înnebunit jumătate din România“, spune ea. „Sunt nebună din cauza lui“. Această experiență se regăsește în spatele criticilor față de premiul Nobel câștigat de Mo Yan, spunând că este „o cataostrfă“ să premiezi un scriitor care, așa cum spune ea, „celebrează cenzura“ și care este prea apropiat de regimul chinez.
„Când eram mică o vedeam pe mama ca fiind bătrână.“
În vârstă de 59 de ani, și-a desfășurat viața în ceea ce ea numește „autoficțiune“. Este „o realitate inventată“. „Am trecut prin 50 sau chiar mai multe interogatorii, dar nu m-aș mulțumi cu transpunerea directă a evenimentelor. Ca să lucrezi cu cuvintele, este nevoie de frumusețe, cred eu. Mă îndoiesc că poți să o faci la fel atunci când îți scrii memoriile“. Proza sa în limba germană este diferită prin termeni pe care îi inventează („legănarea respirației). Scrie într-o limbă română „senzuală“ – pe care a învățat-o la vârsta de 15 ani, „pe care o am întotdeauna în minte“.
„Îngerul foamei“ este romanul ei cel mai puțin autobiografic. Protagonistul. Leo Auberg, este creat pornind de la poetul Oskar Pastior, deportat în Ucraina Sovietică la vârsta de 17 ani. În ianuarie 1945, după ce regimul lui Ion Antonescu s-a predat Armatei Roșii, toți etnicii germani din România, cu vârste cuprinse între 17 și 45 de ani, au fost deportați forțat în lagărele de muncă pentru a reconstruit economia sovietică. Cei care au supraviețuit au petrecut cinci ani săpând după cărbune și cărând pietre în gulag.
Mama lui Müller s-a aflat printre deportații rași în cap, și s-a reîntors acasă cu trei ani înainte ca ea să se nască. „Când eram mică o vedeam pe mama ca fiind bătrână.“ Toți sătenii „îi știau pe toți cei care fuseseră deportați, dar nimănui nu i s-a permis să vorbească despre asta“. Era vorba de un trecut fascist și antisovietic al României. Timp de jumătate de secol, Müller a vorbit cu foști deportați din satul în care s-a născut, Nițchidorf și s-a apropiat de Pastior, un transilvănean care trăia la Berlin. El i-a dezvăluit detalii îngrozitoare ale vieții de zi cu zi, de la topitorii la supa apoasă de varză. Pentru că mama era soția unui fermie, am fost norocoasă, căci Oskar era un intelectual, capabil să gândească, să reflecteze. Dar și el era făcut bucăți“. Homosexualitatea lui Pastior era „un bonus la solitudine. Ceilalți din lagăr au avut diverse relații, așa cum au putut, dar nimeni nu trebuia să știe despre eș: ar fi fost linșat fie de autorități, fie de ceilalți cu care era acolo. Asta te face foarte singur, așa că nu faci altceva decât să observi“.
Au vizitat Ucraina împreună, cu scopul de a scrie împreună autobiografia lui Pastior. Dar când a murit în urma unui infarct în 2006, cartea, pe care ea a rescris-o de la prima literă, a devenit omagiul său adus poetului. Când a fost publicată în Germania în 2009, un critic a comentat că numai aceia care au trecut printr-un lagăr de muncă au dreptul să scrie despre o astfel de experiență. „Orice în literatură, chiar și memoriile, este la mâna a doua“, spune Müller, iar „a doua generație va fi implicată prin răul făcut părinților lor. “ Cât despre cei care spune că literatura despre gulag nu ar trebui să fie frumoasă : „Dacă le negăm individualitatea oamenilor deportați, suntem la fel ca lagărele.“ Müller spune că mama ei, (care la 87 de ani trăiește tot în Berlin), a citit cartea și i-a spus: „Așa a fost“.
Tatăl ei s-a înrolat în SS
Tatăl ei, un lucrător pe câmp alcoolic, s-a aflat printre numeroșii voluntari locali de a se înscrie în formațiunea care îl susținea pe Hitler. „A fost îngrozitor să aflu că tata este de partea criminalilor. Era un om simplu, și supus. Când vorbeam despre crimele naziștilor, spunea întotdeauna: „Da uită-te la ruși ce au făcut“. Când scuipa pe pantofi ca să-i facă să lucească, eu spuneam: „Aaa, asta face un nazist. Nu i-am făcut viața prea ușoară.“ Tatăl ei a fost în aceeași unitate militară de tancuri cu Günter Grass. Când s-a aflat în 2006 că acesta a fost soldat SS în perioada adolescenței, Müller l-a acuzat că a n-a zis nimic despre asta. „Dacă îl acuz pe tata de asta, trebuie să-l acuz și pe Grass, un intelectual“, spune ea. „A fost un reper de moralitate zeci de ani. Tăcerea lui a fost o minciună. “ I se pare foarte incorect că „în lagărele de muncă erau numai civili. Tatăl meu nu era în lagăr. Dar mama era. Era încă prizonier de război în Anglia. Soldații nu se întorseseră acasă încă, așa că au luat civilii care erau prea tineri pentru război și multe femei. Dacă tata ar fi fost luat, ar fi fost de înțeles.“
Müller avea 12 ani când Ceaușescu a preluat puterea în 1965. S-a alăturat unui grup de scriitori dizidenți, Actionsgruppe Banat, în timp ce studia literatura germană și română la Universitatea din Timișoara la începutul anilor 1970. trecutul ei se poate să o fi imunizat împotriva presiunilor de a colabora cu securitatea. „Un fel de avertisment a fost înrolarea tatălui meu în vârstă de 17 ani în SS. Am aproape vârsta lui, într-o dictatură, una diferită. dacă mă obișnuiesc cu ea, nu pot obiecta față de ce a făcut el. Era clar așa că am folosit o viziune în oglinda retrovizoare.“
Moartea tatălui său din cauza unei afecțiuni la ficat a făcut-o să scrie prima carte, „Ținuturile joase“ în anul 1982. Modul de a vedea lucrurile printr-un ochi de copil este o poezie suprarealistă. Și-a făcut un nume în Germania în 1984, dar din cauza asta nu și-a mai putut contacta familia. În „Pașaportul“ (1986), primul roman publicat în limba engleză, un morar bețiv, a cărui soție a fost brutalizată în Rusia, se dă de partea naziștilor, când sătenii își trădează vecinii. România, spune ea, și-a falsificat istoria nazistă, scoâțndu-i țapi ispășitori pe etnicii germani. Cu toate acestea, nimic nu-i împiedică să-și expună greșelile: bătaia administrată nevestelor, corupția, bigotismul împotriva evreilor, țiganilor și așa-zișilor români valahi. „Suferința nu-i face pe oameni mai buni, nu-i așa?“, spune ea. „Acest sat s-a oprit în timp, izolarea și etnocentrismul minorității germane de peste 300 de ani nu dispar doar pentru că o mare parte din această populație a fost deportată“.
„Chiar dacă 20 de ani mi-am dorit asta, chiar nu voiam să văd
Cea mai bună prietenă, printre mulți alții, a spionat-o – așa cum se întâmplă cu muncitoarea dintr-o fabrică de confecții din „Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi“ (1997), care este prinsă când strecoară în buzunarele panatlonilor pregătiți pentru export în Italia, zece bileâele cu numele și adresa ei, plus mesajul „ti aspetto“. Müller a solicitat împreună cu soțul ei de atunci emigrarea pe motive politice. pe soțul ei îl chema Richard Wagner. Dar singurele forme acceptate atunci erau doar pentru reîntregirea familiei. „Am zis că nu am nevoie de unchiul meu în România, dar nici în Germania. Am trecut peste toate“. După 18 luni de șicane, i s-a permis să emigreze la 29 februarie 1987, „dată care nu exista. Am avut foarte multe probleme cu autoritățile germane. Iar vesticii germani au întrebat dacă sunt persectutată politic sau dacă sunt etnic german. Am răspuns că amândouă. Mi-au spus că nu au formulare pentru așa ceva. Acum râde, dar atunci „am plâns, pentru că mi se părea că nu se mai termină“
Müller a răsuflat ușurată când a căzut zidul Berlinului în 1989. Serviciile de securitate germane au avertizat-o să nu intre în Germania de Vest: „Se gândeau că o să mă răpească și o să mă ducă înapoi în România.“ Când Ceaușescu a căzut datorită Revoluției din 1989, „m-am gândit că o să trăiesc mai mult decât el acum“. După scurtul proces și execuția lui din ziua de Crăciun, „am plâns toată ziua, probabil de ușurare, dar nu te poți uita la cineva cum este împușcat. Chiar dacă 20 de ani mi-am dorit asta, chiar nu voiam să văd“.
După ani de zile în care a solicitat să aibă acces la dosarul său de Securitate, i s-a permis accesul la el abia în 2009. „Sunt sute de pagini de transcripturi ale unor convorbiri telefonice. Nu-mi puteam imagina că eram atât de importantă pentru ei. Nu stătea nimeni în apartamentul de sub mine. Era un centru de ascultare, cu microfoane trase pe tot holul“. A ieșit la lumină, după ce „Îngerul foamei“ a fost publicat, că Pastior a fost recrutat ca turnător în 1961 la București. După starea de șoc și furie, sentimentele bune față de el, i-au revenit. „Cele câteva rapoarte ale sale sunt foarte ambigue. A încercat să nu creeze probleme nimănui. Totul se întâmpla din cauza celor șase poezii care erau considerate ca fiind anti-sovietice. Nu ar fi suportat închisoarea 20 de ani“.
Securitatea funcționează încă, spune Muller: „40% din vechii oameni au fost preluați de Serviciul Român de Informații. Restul sunt milionari“.
Cât despre trădări personale, este oare posibil să-ți recapeți încrederea în oameni? „Știu că nu au reușit toți“, spune ea după o pauză. „Înveți să vezi în perspectivă. dacă trăiești cu amenințări cu moartea, ai nevoie de prieteni. Așa că trebuie să-ți asumi riscul că s-ar putea să te spioneze“. Se pare că încrederea – ca și râsul – este un act de rezistență.
Articol apărut în ziarul The Guardian
Traducere și adaptare Andreea Tudorică
(Intertilurile aparțin redacției)
Citește și:
