Cărți noi de toate felurile au ajuns în librăriile din România și în anul 2018, desigur, iar la începutul lui 2019 comentatorii pieței editoriale, cronicarii și jurnaliștii au întocmit liste lungi și scurte cu titluri semnificative. S-au remarcat creații autohtone demne de interes, s-au trecut în revistă romane, volume de proză și poezie publicate de autori consacrați sau aflați la început de drum, precum și lucrări de nonficțiune care merită citite. A fost într-adevărat un an în care s-a pus lupa din nou pe ce au de spus scriitori de facturi diferite de la noi, continuându-se în același timp, așa cum e firesc, editarea de carte străină de mai mică sau mai mare rezonanță, într-o țară în care cititorii, se știe, nu se omoară după creatorii ei. Cât despre 2019, știm sigur că este primul an fără Philip Roth și Amos Oz, doi scriitori fundamentali pentru lumea în care trăim și pe care încercăm, dacă nu să o înțelegem, măcar să o suportăm, o lumea a acumulărilor, dar o lume încă fără soluții.
La sfârșitul lui 2018 una dintre imaginile care făcea înconjurul acestei lumi era aceea a unui grup cântând la înmormântarea în kibbutz a lui Amos Oz, creator și luptător, despre care acum vorbesc cel mai bine, desigur, cărțile sale, multele sale cărți publicate într-o jumătate de secol de scris, căci scrisul a intrat devreme în viața lui, imediat după copilăria în care și-ar fi dorit, a povestit el însuși mai târziu, să fie o carte, nu om, căci o carte are mai multe șanse să supraviețuiască furiei umane. Dincolo de necrologuri, evocări și elogii, poate că dispariția este, înainte de toate, prilejul unei revizitări. A unei incursiuni într-o creație care își răsplătește generos cititorii. Ei sunt mulți, fără îndoială, și fără Nobelul neprimit, care nu l-a preocupat niciodată pe Amos Oz. Și pe bună dreptate. O revizitare a cărților lui, cele mai importante traduse în seria de autor pe care i-a dedicat-o Editura Humanitas Fiction, nu poate fi decât o experiență binevenită pentru oricare cititor, orice ar căuta el într-o carte. Cei care vor porni în această călătorie – fie că destinația e nouă, fie că e vorba despre o întoarcere –, ar putea găsi, pe scurt spus și într-o dezordine personală, câteva drumuri de explorat.
1.Un Ierusalim iubit, dar nemilos. „Ierusalimul are un fel al său de a-i dezamăgi și tulbura pe cuceritori și vizitatori deopotrivă. Contrastul dintre orașul material și cel spiritual este atât de dureros, încât o sută de pacienți pe an sunt trimiți în azilul orașului, suferind de Sindromul Ierusalimului, o nebunie dată de anticipație, dezamăgire și deziluzie. Dar Sindromul Ierusalimului este și politic: Ierusalimul este o sfidare a rațiunii, a politicii pragmatice și strategiei, existând într-un tărâm al pasiunilor mistuitoare și emoțiilor nestăpânite, opac la rațiune”, scrie istoricul cunoscutul istoric Simon Sebag Montefiore în prefața volumului său „Ierusalim. Biografia unui oraș”, apărut la noi în 2012. Astfel și în multe alte feluri este orașul din viața lui Amos Oz și din ficțiunea lui. Un Ierusalim-palimpsest, de care nu te saturi și care se strecoară peste tot. Este Ierusalimul din copilăria autorului, din vremea formării statului Israel, unde băiatul unui cuplu de intelectuali evrei sosiți de la Odessa, cu rădăcini din care se pot naște romane adevărate, trăiește într-o casă plină de cărți și știe că e ideal să cumperi… gladiole când mergi în vizită (că sunt… scumpe). În Ierusalimul acesta se citește, se scrie și se discută mult despre cărți. Dar se dezlănțuie și multe furii. Este un Ierusalim fellinian, nicidecum bergmanian, cum amuzat a repatat-o scriitor în interviuri, căci oamenii clevetesc enorm. Este și Ierusalimul din romanul „Iuda”, cu casa veche dintr-o margine de oraș, unde un intelectual excentric, și el cinematografic, își găsește un fel de tânăr discipol. Este și Ierusalimul nepăsător din „Cutia neagră”, romanul de forță din 1987, care desenează cu precizie chipul iubirii. Și Ierusalimul din care micul Amos și-a dorit cu furie să plece după sinuciderea mamei, așa cum aflăm din „Poveste despre dragoste și întuneric”.
2.Un portret neterminat, nesfârșit, al iubirii. Începe și nu se termină niciodată în opera de ficțiune a lui Amos Oz. E trasat cu delicatețe, cruzime și umor, o combinație neverosimilă, ca la marii autori. Simțul tragicului, care îl însoțește tot timpul pe scriitor (nemilos cu propriile cărți, pe care le rescria înainte de a le publica de numărate ori, mărturisind că o zi în care scrie o jumătate de pagină bună e o zi mai mult decât bună) și în toate felurile, apare uneori luminat de un superior simț al comicului și niciodată nu lipsește din literatura lui. Într-un fel, Amos Oz reabilitează ceea ce se cheamă roman de dragoste, care a pierdut mult în secolul XX, atât de mult, încât și-a făcut loc întrebarea: Cum se mai poate scrie roman de dragoste azi? Ei bine, ca Amos Oz. Citiți „Cutia neagră”! Este în mod cert unul dintre cele mai bune romane de dragoste ale vremii noastre. Altfel, pe lângă dragostea dintre un bărbat și o femeie, o să găsiți în cărțile scriitorului israelian multe alte forme ale ei: dragostea dintre un discipol și un maestru, dragostea dintre un om și o țară, dragostea dintre un artist și arta lui, dragostea dintre un credincios și Dumnezeul lui, dragostea dintre un ucigaș și o armă.
Citește continuarea pe yorick.ro
