Revăd, la vreo zece zile distanță, excepționalul Pescărușul, montat de Andrei Șerban la unteatru.
Același spectacol și, totuși, altul fiindcă directorul de scenă a distribuit pe același rol mai mulți actori și, cu toate că matricea regizorală rămâne esențialmente neschimbată – același spațiu gol din arsenalul lui Peter Brook, plasat în cutia neagră a lui Stanislavski, același joc subtil de trecere între actor și rol, același pasaj și aceeași metamorfoză la vedere de la condiția de actor la aceea de spectator care-și privește partenerii cum joacă, odată intrați în condiția de personaje, montarea dobândește specificități și nuanțe în funcție de componenții distribuției. Semn clar că Andrei Șerban nu și-a gândit creația drept ceva inflexibil, dat odată pentru totdeauna, că a căutat în repetiții detalii în funcție de fiecare actor în parte, că a luat în calcul relații de comunicare specifice, determinate de ceea ce ar putea să însemne și să aducă cu sine fiecare nou parteneriat dintr-o anume reprezentație. Adică ceea ce în matematică se cheamă teoria combinărilor.
I-am văzut și de data aceasta pe Sabrina Iaschevici (Mașa), Constantin Cojocaru (Sorin), Vitalie Bichir (Dorn), Florina Gleznea (Polina), Claudia Ieremia (Arkadina). Mașa Sabrinei Iaschevici poartă pe mai departe doliul vieții metamorfozat în beție continuă, consum de stupefiante și continuă disponibilitate erotică. Constantin Cojocaru e același Sorin, dar parcă mai dezarticulat, mai păpușă de câlți, mai bătrân, un ins de care nu are nevoie nimeni, cu notabila excepție a lui Treplev, Vitalie Bichir îl joacă exemplar pe doctorul Dorn, personajul lui e, și de această dată, singurul om cu adevărat bun, unicul altruist din lumea aceea care nu are vreme și interes decât pentru propria persoană a fiecăruia. Semnalez o secvență de o clipă, aceea în care Vitalie Bichir – Dorn marchează, fără a putea să explice, de ce i-a plăcut piesa neterminată a lui Treplev. În plus, Dorn din această reprezentație mi s-a părut însă ceva mai ironic și critic față de „doamna actriță” și, evident, mai puțin empatic față de Medvedenko. A lipsit momentul de mare impact în care Medvedenko se zbate să își ia rămas bun măcar de la cineva atunci când este gonit și obligat să meargă pe jos acasă, nimeni nu îi întinde mâna, singurul care o face este doctorul, dar asta și fiindcă Medvedenko este altul.
Răutatea Polinei, jucată și de această dată de Florina Gleznea, este justificată, poate, de relația de supunere de tip medieval la care o supune Șamraev, dar și de lipsa de reacție a lui Dorn la repetatele ei avansuri. Claudia Ieremia este, nedezmințit, Actrița. Jocul ei e făcut deliberat din poze, Arkadina joacă mai multe roluri cu o eficiență programată. Deliberată. Este femeia pe care nu o tulbură nimic și nimeni. Arkadina Claudiei Ieremia este expertă în crizele de nervi, de personalitate și de gelozie, unele dintre ele garantându-i supremația asupra lui Trigorin. Ceva însă, totuși, se schimbă la nivelul implicării emoționale a actriței. Și aceasta din cauza notelor specifice pe care le aduce interpretul lui Treplev, Bogdan Cotleț. Mai firav, mai însingurat, mai nesigur pe sine, mai aproape de modelul Hamlet.
