Radu Iacoban și-a construit propria constelație: din gânduri așternute pe hârtia dramaturgului cu multe căutări, din roluri în care s-a avântat ca să (se) înțeleagă, din spectacole pe care le-a regizat dintr-o nevoie de a găsi acel „aici și acum”, scriu cei de la yorick.ro.
Îl știm cu toții ca artist plurivalent, care continuă să ne surprindă cu fiecare montare. El nu pune punct și virgulă între actorie, regie și scris, ci le folosește pe toate pentru a da noi valențe teatrului de astăzi. Își dorește spectacole monumentale, receptate de un public inteligent, cu un simț critic educat și dezvoltarea unui dialog între creatori, dar și cu spectatorii.
Din dorința de a da glas reprezentanților tinerei generații de regizori, l-am întrebat pe Radu Iacoban despre inițiativa lor de a-și uni forțele, dar și despre procesul lui de creație și de raportare la prezent.
Radu, ce te revoltă acum în teatru și în lume?
În momentul ăsta cred că sunt revoltat la unison cu ce se revoltă mulți dintre colegii mei – împărtășim aceleași idei legate de meritocrație sau de buna funcționare a lucrurilor într-o societate care pare destul de mică. Înotatul într-un fel de mlaștină nu mi se pare deloc productiv, așa că încercăm să găsim aspectele pe care le considerăm active în zona de revoltă. Încerc să mă folosesc de ele, pentru a le utiliza cât mai eficient în spectacole.
Am ajuns să punem prea mult din lumea reală în spectacole și să dispară fantezia?
Nu. Acum vreo patru-cinci ani simțeam nevoia ca piața teatrală să fie cât mai diversă, iar în prezent lucrul ăsta se întâmplă. A devenit o piață în care se poate servi teatrul oricum, ceea ce e bine pentru că poate crește calitatea produselor. Dacă fiecare își găsește resursele și convingerile să facă teatru așa cum consideră el, și publicul va reacționa.
Care ar fi zona ta de căutări artistice de acum?
Ceea ce urmează să fac. Spre exemplu, m-am lovit de un context: urmează să lucrez (din nou) cu Ionuț Vișan la un one-man-show, în timp ce eu pregăteam un alt one-man-show. În același timp, am fost sunat de Tudor Istodor să facem un spectacol pe monologuri de Bogosian. Realități paralele.
Deci e mai mult o căutare a actorului sau a regizorului?
Depinde în ce calitate lucrez la spectacol. Dacă lucrez ca regizor, da, va fi exclusiv a lui. Și atunci încerc să găsesc punțile de legătură între spectator și problematica viitorului spectacol. E extrem de greu să fii și înăuntru și în afară. Ca regizor, îmi doresc ceva monumental, dar pentru asta cred că trebuie să mai am răbdare. Am început ca regizor cu contracte în teatre de stat relativ recent.
Recent, dar ai la activ destule proiecte și spectacole.
E rezultatul unei munci continue. Mi-am dat seama că asta e soluția pentru orice căutare – munca continuă. Primul meu spectacol într-o instituție de stat, „Casa cu pisici”, a fost montat la Teatrul Mic în 2015. Apoi au venit mai multe propuneri. Trebuie să mai aștept, trebuie să mai conving…
Și nu ai senzația la un moment dat că te epuizezi?
Ba da, dar apoi vine a doua zi și uit. În mintea mea e mereu: „Nu refuza lucruri!”. Dacă apare ceva înseamnă că ești dorit. Și, până la urmă, asta vrem în meseria asta. Dacă e nevoie de munca noastră și suntem căutați, atunci trebuie să venim în întâmpinarea șanselor. E un privilegiu pentru care sunt foarte recunoscător – faptul că muncesc.
Crezi că ești asociat mai des cu titulatura de regizor?
Habar nu am. Nu mi-am pus problema niciodată. Mi-aș dori…
Ți-ai radiografiat parcursul profesional de până acum?
N-am stat prea mult să mă gândesc, pentru că oricum am trecut dintr-un proiect în altul. Iar în momentele de pauză am scris sau m-am gândit la viitoare colaborări. Nu am cultul personalității. Am avut un prag la 30 de ani când, jucând în diverse spectacole (mainstream sau underground), am vrut să plec în Anglia. Acela a fost un rezultat al unui bilanț. Când m-am întors, am început să scriu. În capul meu, fuga asta a fost un semn că trebuie să fac mai mult de atât.
Scrisul a venit dintr-o nevoie?
Nevoie, frustrare…
Frustrare vizavi de dramaturgia noastră contemporană?
Uneori. Am văzut și piese scrise bine. Dar majoritatea par să aibă tematică de suprafață. Deși contextualizate, piesele nu erau credibile. Putea fi valabilă problema, dar nu și viața personajelor în scenă. În ceea ce mă privește, am luat-o foarte încet, dar urmărind o logică: am pornit cu monologuri, apoi am scris duolog, apoi piesă în trei personaje și acum am ajuns la șase personaje.
…în căutarea unui autor…
Nu neapărat, în căutarea unei tematici sau a unor situații care mă interesează.
Cât de obiectiv reușești să fii în raport cu ceea ce creezi?
Nu sunt deloc obiectiv. Nu cred în obiectivitate. Sunt gata să mă iau de gât cu oricine îmi critică spectacolele atâta timp cât hatereala e logică și argumentată. Avem nevoie de feedback, de dialog. Mi se pare că niciun creator nu ajunge la un rezultat final la momentul premierei. Sistemul nostru are ciudățeniile lui. În străinătate sunt planificate vreo 14 reprezentații înainte, când regizorul împreună cu scenograful și actorii schimbă, schimbă și abia apoi vine critica de specialitate și evaluează spectacolul respectiv. Practic, ai trei săptămâni de repetiții, două săptămâni de șnururi, urmează avanpremierele și abia apoi premiera. Pe când la noi se face direct „serbarea”. E nevoie de mai mult profesionalism aici; actorii să învețe mult mai repede textul, decorul să fie mult mai repede gata. Asta ca să ai timp să schimbi. Dar ne adaptăm.
Ar fi, totuși, extrem de necesar un dialog între echipa de creație și niște teoreticieni.
Corect. Eu am chemat mereu oameni înainte de „serbare”. Iar dacă aș avea șnurul gata mai repede, până la premieră, aș fi primul care ar încuraja să vină lumea de specialitate, să vină colegi, oameni care lucrează în industrie și să ofere feedback. Altfel nu te îmbunătățești.
Cum reușești să primești cu detașare feedback-ul celorlalți?
Mai întâi o iei personal, mai ales că trăim într-o lume foarte sărită de pe fix. Dar după ce îți trec nervii, da, reușești să primești cu detașare. Contează, evident, și persoana care-ți spune. De bine, de rău, am avut norocul ca în București să lucrez cu colegi actori, oameni cu care am împărtășit anumite experiențe, iar atunci autoritatea lor și argumentele lor sunt înțelese mult mai repede. Iar în timp îți dezvolți un spirit critic personal, care îți spune la final „atât s-a putut cu spectacolul respectiv”. Din greșeli înveți.
Crezi că vocea critică are un ecou și în rândul publicului obișnuit sau doar la noi în breaslă?
Din ce am văzut, doar la noi în breaslă. Deocamdată. Contează mult și specificul locului. Nu știu cât de mult stă publicul să citească o critică a cuiva de specialitate. Problema cred că e tot din facultate, din punctul meu de vedere. Pentru că acolo se face o musaca. Fiecare e cu departamentul lui, fiecare stă la alt etaj și nu se comunică. Nu există foarte multe cursuri comune între secții. „Serbările” astea, adică examenele, ar trebui urmate de niște Q&A-uri, în cadrul cărora să discutăm și să schimbăm impresii. Sunt niște falii care s-au creat în timp și care au repercusiuni mai apoi.
Deja am aflat că există un fel de mișcare de solidaritate între voi, tinerii regizori. V-ați propus să urmăriți ceva anume?
E un demers de bun simț, în primul și în primul rând, și cred că trebuie să existe sprijin uman între noi. Tocmai pentru că acceptăm că suntem diferiți și încercăm să găsim o cale de comunicare și de respect față de munca celuilalt. Să vedem munca celuilalt. Să învățăm de la celălalt.
Merg tinerii regizori să vadă spectacolele colegilor?
În măsura timpului liber, bănuiesc că da. Unii merg, alții nu. Iar asta e valabil nu doar pentru regizori, ci pentru toți oamenii din industrie. Există o parte care face în mod frecvent asta, ceilalți, care stau în alte orașe, pot vedea spectacole doar în regim festivalier. Treaba asta ar trebui înfrumusețată și de un dialog ulterior. Să învățăm să dialogăm, dar nu sub un mare eu, ci pe bune, să îl ascultăm și să îi răspundem celuilalt. E un exercițiu pe care nu-l prea are societatea noastră în general. Fiecare își face insula lui de adevăr și certitudini.
În ceea ce mă privește, în măsura în care am timp, merg să văd spectacolele celorlalți. Și încerc să învăț, pentru că e despre furat în meseria asta. Chiar dacă sună destul de ticălos, de fapt nu e. Dacă îți dai timp, te deschizi și vezi ce e bun pentru tine și ce poți asimila, ai un avantaj.
Continuarea interviului o poți citi pe yorick.ro
Citește și:
