Viaţa Roxanei Dobrică, o tânără cu dizabilităţi stabilită în Italia, a stat sub semnul extremelor. Pentru început, tânăra născută într-un sătuc din Judeţul Dolj şi-a ascultat inima, a fugit de acasă și s-a căsătorit, înainte de a împlini 18 ani. Peste puţin timp a devenit mămica adolescenţă a unui băieţel. Tânăra mămică a învăţat destul de devreme că o prea mare iubire nu se termină mereu cu aşa cum ne dorim. Ea a constatat că realitatea este total diferită de așteptările ei de adolescentă îndrăgostită și a decis să divorţeze şi să își crească singură copilul, după cum a povestit pentru asiiromani.com
Lunând această decizie, nu s-a gândit niciodată că viaţa ei avea să se schimbe radical. Astfel, la vârsta de 24 de ani, în urma unui accident petrecut în Italia a rămas paralizată și a fost nevoită să accepte că v-a reuși să mai meargă niciodtă fiind nevoită să se deplaseze pentru tot restul zilelor folosind un scaun rulant.
Pentru oamenii obişnuiţi, viaţa ca persoană cu dizabilităţi pare aproape imposibilă. Nu și pentru Roxana Dobrică ! După o lungă perioadă de recuperare, după operaţii efectuate în Germania şi Italia, Roxana a depășit perioada cenușie a depresiei și a înţeles că trebuie să profite de faptul că este în viaţă şi a decis să lupte atât pentru ea, cât şi pentru fiul ei.
Recâștingându-și încrederea în sine, a început să scrie, să practice modelingul şi să facă sport de performanţă. La spitalul din Brescia, la Cologne în localitatea unde s-a stabilit, Roxana a întâlnit un grup de sportivi care practicau paraciclismul. Impresionată de performanţele lor a început antrenamentele ca amuzament, tot din amuzament a participat la primele concursuri. Exerciţiile intense şi voinţa incredibilă au ajutat-o să se cunoască mai bine și să atingă nivelul unor reușite sportive remarcabile. În cadrul concursurilor de handbike, Roxana a îmbrăcat de mai multe ori tricoul de învingătoare iar în momentul de faţă se pregătește pentru Jocurile Paralimpice ce se vor desfășura la Tokio, peste 2 ani.
Roxana Dobrică, are îndeletniciri variate : este fotomodel, scrie, fiind autoarea unor cărţi de literatură motivaţională iar în timpul liber, merge la spitalul unde a fost internată pentru a-i motiva pe pacienţii înternaţi acolo. Ea reuşeşte să le demonstreze că succesul şi dizabilitatea sunt, şi vor fi compatibile, mereu, dacă pe lângă dorinţa de a trăi frumos şi demn, voinţa înfloreşte tocmai atunci când timpul pare să se fi oprit în loc.
Liliana Moldovan (L.M.) : – Vom începe acest interviu pornind de la una dintre realizările tale de excepţie şi anume la evenimentul de paracilism de la Palm Springs din California. Ce a însemnat pentru tine participarea la acest eveniment sportiv de anvergură?
Roxana Dobrică (R.D.) : – Anul trecut a fost anul schimbării pentru mine. Mi-am îmbrăţişat viaţa, am iubit schimbarea, şi am acceptat sa trăiesc cu provocarea. Am văzut ca încă pot sa fac multe lucruri frumoase, că pot să visez, să ma bucur de viaţă şi să am curajul de lupta pentru a-mi atinge scopurile.
Handbike este o bicicleta construită special pentru persoanele care nu pot să îşi folosească membrele inferioare. S-a născut ca un instrument adaptat pentru a se putea deplasa în condiţii de siguranţă şi în mod independent, devenind apoi, datorită distribuţiei sale importante în ultimii ani, unul dintre cele mai populare sporturi pentru persoanele cu handicap şi, de asemenea, fiind un sport care a trezit interesul presei.
Pedalând cu mânile, este chiar distractiv! 
Aveam un vis pe care-l ţineam într-un sertar al sufletului – să ajung în California. Aşa că, văzând că încă pot să fac atâtea lucruri m-am pus la încercare şi am început să îmi organizez vacanţa Statele Unite. Mi-am făcut bagajul, mi-am luat bicicleta, biletul şi , am plecat. A fost o experienţă minunată. Am rămas în San Diego, California , pentru trei luni unde m-am antrenat, dar am şi vizitat multe locuri minunate. Mi-am făcut mulţi prieteni în perioada asta. Americanii chiar sunt nişte oameni buni.
Am locuit cu minunata familie Enge, care, m-a ajutat cu cazarea, oferindu-mi o camera în casa lor primindu-mă călduros în familie.
Un lucru important a fost contactarea Fundaţiei: Challenge Athletes Foundation (CAF), San Diego, unde am fost primită, de asemenea,cu braţele deschise, membrii ei invitându-mă la numeroase evenimente. M-au prezentat multor persoane. Mi-am făcut noi prieteni cu care ţin legătura şi la ora actuala.
Acolo am participat la un maraton ( Carlsbad Marathon ) şi am avut curajul de a mă arunca într-o provocare şi mai mare la acel timp : Turul de la Palm Springs, unde aveam de ales să pedalez 10 mile, 25 mile, 50 mile sau 100 mile. Am ales ce era mai greu – au început să îmi placă provocările şi am reuşit să parcurg cele 100 mile (160km ) cu bicicleta mea, pedalând cu mânuţele mele, timp 8 ore şi 30 minute.
A fost o experienţă experienţă incredibilă dar satisfacţia cea mare am simţit-o atunci când am reuşit să termin toţi aceşti km, când am realizat că am ajuns la finalul turului, atunci când m-am simţit cea mai puternică femeie din lume. Odată terminat turul de Palm Springs eram aşa de obosită încât nu am putut să fac transferul din bicicleta în scaunul meu cu rotile până când nu am dat gata două batoane de cereale care mi-au dat ceva forţă. Ştiind că durerea în braţe şi oboseala o voi simţi mai rău a doua zi, am hotărât să nu rămân la hotel pentru următoarea noapte, aşa ca m-am pus în maşina şi m-am întors “ acasă ”, conducând mai bine de 3 ore. A fost o zi lungă dar cu mari satisfacţii .
L.M. : – Cum ai ajuns să practici acest sport? Cine te-a inspirat ? Unde, cu cine şi cât timp te antrenezi?
R.D. : – Timp de mulţi ani, trăiam cu gândul că am nevoie de ajutor constant. Eram dependentă de cei din jurul meu. Într-o zi, acum doi ani, m-am trezit şi am luat o decizie care a schimbat cursul vieţii mele. Nu mai rezistam să mă trezesc dimineaţa cu acelaşi gând, că mă ridic din pat pe picioarele mele şi aveam dezamăgirea de a mă trezi şi a mă afla în scaunul meu rulat.
Am cerut să fie internată din nou în clinica Domus Salutis din Brescia, Italia, unde mai fusesem internată de câteva ori. Ştiam că acolo este locul de unde pot sa dau start vieţii mele. Ştiam că trebuia să fac acest lucru cu ani în urmă.
Am întâlnit un grup de sportivi paraciclişti. Mi-au arătat ce înseamnă să îţi îmbrăţişezi limitele şi să le depăşeşti ; mulţi dintre erau, de asemenea în fotoliu rulant, dar complet independenţi, mergând în şcoli pentru a vorbi cu copiii despre viaţa cu dizabilităţi, practicând sporturi adaptive şi vorbind despre siguranţa rutieră.
Aşa a început anul 2017 pentru mine, când eu habar nu aveam ce înseamnă paraciclism, dar intrând în această lume a sportului, cunoscând atâţia oameni frumoşi şi trăind atâtea emoţii m-am gândit; cum ar fi ca EU să particip şi să-mi reprezint ţara la jocurile Olimpice de la Tokyo în 2020.
Am început cu începutul şi am făcut ANTRENAMENT.
Un antrenament dur, care mă făcea să plâng. Dureri musculare, de articulaţii, oboseală dar nu m-am dat bătută chiar şi fără un antrenor care să îmi facă un program de antrenament corect, eu am continuat să pedalez pe străzile Italiei în mijlocul traficului riscându-mi viaţa zi de zi.
Cu cât îmi era mai greu, cu atât îmi doream mai mult să îmi ating scopul. Încă sper că o sa reuşesc. Am această şansă şi vreau să profit de ea. Am câştigat Turul Italiei la handbike în 2017.
Acum am trecut la următorul nivel şi am început sa mă antrenez mai serios având un bun antrenor şi urmând un program bine stabilit. Am început pregătirea pentru Tokyo 2020. Preşedintele Federatiei de Ciclism a României mi-a dat deja disponibilitatea de a participa la mai multe competiţii internaţionale în 2019, unde trebuie să concurez pentru a strânge punctele necesare calificării la jocurile paralimpice.
Tot ce rămâne este să muncesc din greu şi să am rezultate bune. Să aduc medalii acasă.
L.M. : – Concomitent cu activităţile sportive, practici modelingul dar eşti şi lider motivaţional. Cum reuşeşti să aloci timp unor activităţi atât de solicitante şi atât de diferite? 
R.D. : – Încă din 2016, când am hotărât să îmi schimb viaţa am acceptat şi oferta de a deveni model pentru agenţia Iulia Barton Inclusive din Roma şi de a participa la Milano Fashion Week, prezentând îmbrăcămintea unor designerilor proeminenţi. Când am decis să privesc viaţa cu ochii pozitivi, lucrurile bune au început să apăra în viaţa mea.
De asemenea, am devenit speaker motivaţional, fiind invitată la şcoli locale, cluburi şi chiar la Parlamentul României la Bucureşti.
Pare a fi greu, dar dacă tot ceea ce faci, faci cu drag, atunci devine o plăcere. Modelingul este un “ răsfăţ “. Nu îmi ocupă foarte mult timp, două defilări pe an, câteva şedinţe fotografice şi nişte interviuri. Iubesc să defilez pe podium, iubesc să fiu în compania echipei de la agenţia Iulia Barton, să petrecem zile împreună.
Acest job îmi oferă emoţie, lacrimi de fericire, este un job care m-a ajutat să înţeleg ca în picioare sau aşezată, sunt frumoasă oricum.
Modelingul se referă doar acele femei, înalte, frumoase, care defilează pe tocuri de 10-15cm, moda înseamnă elegantă şi atitudine.
Lider motivaţional? Nu ştiu dacă mă pot numi aşa dar îmi place să merg în şcoli unde stau de vorbă cu studenţi de toate vârstele şi încerc să le arăt o parte a vieţii pe care mulţi dintre ei nu o cunosc. Încerc să le povestesc despre experienţele mele, cu speranţa că vor acorda mai multă atenţie, pe viitor, siguranţei pe străzi. Încerc să le arăt ca o persoană cu dizabilităţi trebuie acceptată şi primită în comunitate, ca orice altă persoană, pentru că, în afara de faptului că ne deplasăm diferit, suntem la fel. Le vorbesc despre sport şi despre importanţa lui în viaţa oricărui individ.
Citește continuarea interviului AICI
