„N-am știut niciodată cât de puternică sunt până când a trebuit să iert pe cineva căruia nu-i părea rău“. De multe ori întâlnesc aceste cuvinte, iar când le citesc, rezonez întru totul cu ele.
Am fost în câteva situații diferite când cineva m-a rănit rău și nu și-a cerut iertare, ori nici măcar nu a arătat că-i pare rău. Atunci am încercat să mă descurc să-mi fac cale prin iertare singură, pentru că dacă lăsam ca lucrurile astea să mă doare și să am resentimente m-ar fi rănit mai mult decât i-ar fi rănit pe cei care mi-au făcut rău.
Pentru a ierta în totalitate pe cineva căruia nu-i pare rău și refuză să regrete ce a făcut pare să fie o treabă aproape imposibilă.
De fapt, am auzit mulți copii – și adulți- spunând „îmi pare rău“ cumânie, atitudine, ceea ce clar indica faptul că nu le părea tău nici pe departe. E un lucru ușor de ascuns sub preș, până într-o zi când va ieși din nou la iveală. Estte mult mai ușor să uiți de o altercație când nu-ți pare rău și când nu ești cel care suferă. Mai sunt și acele scuze care încep cu „Dar…“. Cuvântul ăsta anulează orice ofertă vine după.
Când ajungem la maturitate, începem să realizăm că este mai multă substanță în interacțiunile noastre și în dinamica cu oamenii, decât atunci când eram copii și percepeam altfel lucrurile. Mulți dintre noi devin mai puțin naivi, mai ales când începem să acordăm mai multă atenție acțiunilor noastre, limbajului corpului, energiei și mesajelor subliminale ascunse în tot ceea ce fac ori spun oamenii.
Când ajungem la maturitate, înțelegem că „scuze“ nu înseamnă întotdeauna că acelei persoane îi și pare rău. Uneori oamenii fac rău, și fie nu-și cer iertare, fie își cer dar nu înseamnă nimic, și atunci o persoană car este în apropierea lor le dau un ghiont și îi fac să-și ceară scuze, și totul pare să fie în regulă din nou.
Deseori, „Iartă-mă“ este un cuvânt care lipsește cu desăvârșire, pentru nu tututor le place să se gândească la ce au făcut ori să se țină cont de acțiunile lor. O replică dintr-un film preferat în copilărie, „Capcana părinților“ mi-a rămas în minte și explică exact ceea ce simt mulți oameni: „Nu-mi pare rău, și aș prefera să nu mint“.
În aceste situații, ce facem când cineva refuză să-și ceară iertare, pentru că chiar nu le pare rău (sau nu admit asta)? Ne simțim la fel de răniți, ofensați, supărați sau dezamăgiți de un astfel de comportament. Când nu ne găsim liniștea în exterior, avem nevoie să facem orice pentru a ne-o găsi pe cea interioară, și aici poți ajunge prin empatie și compasiune pentru a-l ierta pe celălalt, dar și pe noi înșine. Indiferent cât de mult ne dorim să auzim cuvântul „îmi pare rău“ de la altcineva, singurele persoane pe care le putem judeca pentru a recâștiga armonia suntem noi înșine.
Când suntem răniți de altcineva și suferim, este pentru că aveam așteptări de la el să se comporte așa cum face-o noi. Nu contează dacă este un străin, un membru al familiei, un prieten sau iubit – este același lucru. Oamenii ne rănesc, ne supără sau ne dezamăgesc pentru că ne așteptăm la mai mult.
Un text de Sonia Teodorescu
Citește și:
Scrisoare către tânăra eu, cea de 25 de ani, care simte că nu merită respect
La dracu`, n-ai nevoie de un bărbat! Ai nevoie de un războinic
