Uneori, iubirea ne lovește din plin, cu toată forța.
Ne năucește, iar valurile pe care le provoacă dispar foarte încet. Ne așezăm apoi, întrebându-ne cum a putut iubirea să vină și să plece așa de brusc. Acum un minut eram aici – împreună, trăindu-ne viața ca una singură. Apoi, stați așezați pe o canapea, întrebându-vă cum o să mergeți mai departe, în timp ce vă împărțiți lucrurile.
Acest tip de despărțire este diferit. Suntem triști, da, și cu inima frântă. Dar știam că trebuia să se termine, și că facem ceea ce trebuie, deși ne este greu. În tot acest timp a fost ceva care pur și simplu nu a funcționat. Eram dezamăgiți și frustrați. Întotdeauna. Dar dacă ne iubim atât de mult, de ce ne certăm mereu?
Erau și alte lucruri, bineînțeles – lipsa de comunicare, neînțelegerile – dar cel mai mult dintre toate, era incompatibilitate. Era ca și cum am fi încercat să potrivim două bucăți de puzzle care aveau forma și mărimea potrivită, dar erau din cutii diferite.
Indiferent de cât de mult am încercat să comunicăm, ori să ne scuzăm la nesfârșit, n-ar fi fost suficient niciodată. Am încercat de prea multe ori, am împins, am tras și iar am împins tot încercând să potrivim piesele alea două de puzzle, pând când au început să se îndoaie și să se uzeze.
Există despărțiri pline de ură și despărțiri pline de cruzime, și despărțiri care ne fac să ne dorim să ne întindem în pat unde să zacem zile întregi. Dar sunt și despărțiri care sunt dificile prin felul lor. Ne uitam la persoana din fața noastră și ne dorim atât de mult să o iubim așa cum este ea cu totul, dar trebuie să acceptăm faptul că pur și simplu nu putem – cel puțin nu așa.
Acest fel de despărțire este definiția tragediei. Este lipsită de sens, este stupidă. Este în felul acela: am încercat tot ce ne-a stat în putință să facem relația să funcționeze, dar ceva pur și simplu nu face „click“. Aceste despărțiri sunt tragice, dar pot fi de asemenea, minunate și grozave.
Minunate? Grozave? Da, pentru că, așa cum se spune, lăsându-l pe celălalt să plece, ne eliberăm noi înșine. Putem lua această experiență cu noi și să ieșim în lume știind mai multe despre noi și mai înțelegători. Am învățat unul de la altul lecții de dragoste și de viață și nu am sperat decât ce e mai bine unul pentru celălalt. Ne spuneam: te iubesc așa cum ești, ca om, dar pur și simplu nu suntem făcuți unul pentru altul. Putem descoperi acceptarea mai ușor. Putem învăța să-i mulțumim celeilalte persoane pentru tot ce a făcut și dăruit acestei relații, pentru că nu a fost vorba de lipsă de voință ori de încercare.
Acest tip de dragoste poate continua în alte forme. Putem rămâne prieteni, poate. Putem avea grijă unul de celălalt, ne putem ajuta să mergem mai departe, să traversăm această durere. Ori putem ieși pur și simplu fiecare din viața celuilalt, amintindu-ne mereu perioada pe care am petrecut-o împreună – amintirile pe care le avem, de momentele care trăiesc în fotografiile cu noi când zâmbim.
Acest tip de dragoste este încă puternic. Este înțelegerea profundă a ceea ce suntem. Nu implică ură, nu implică regret. Este despre a fi recunoscător acestei persoane și pentru tot ce a adus ea în viața ta cât ați fost împreună. Și pentru tot ce ai adus tu în viața celuilalt.
Cum am putea regreta ceva ce a fost atât de real chiar dacă nu a durat „până când moartea ne va despărți“?
Am învățat să accept că oamenii apar în viața mea cu un motiv. Și deși nu mulți dintre ei rămân, nu înseamnă că timpul petrecut cu ei este puțin important sau lipsit de înțeles. Uneori, oamenii apar în viața noastră pentru a-ți trage răsuflarea un timp. Și atunci putem privi în urmă și să spunem „mulțumesc“ pentru tot ce ne-am oferit reciproc.
Mulțumesc că ne-ai ajutat să ne apropiem încă puțin de ceea ce am fost destinați să fim.
Un text de Sonia Teodorescu
Citește și:
