Mai e puțin și ceasul va bătea de miezul nopții. Sunt singură, fără copii și am aproape 40 de ani. Nu există condur fermecat pe scări pentru ca prințul să mă poată găsi și nici vreun dovleac magic care să mă ducă acasă.
Doar Netflix, hainele mele comode preferate și poate o cursă cu Uber (dacă chiar vreau să ies din casă). Ca femeie singură de ceva vreme, nu știu decât un singur mod de a-mi duce viața și de a-mi aduna rahaturile, de una singură.
Se ridică așa, parcă un zid păzit de dragoni care scot flăcări. Nimeni nu răzbește până la capăt în interior, și eu decid ce aspecte ale mele las să iasă, dacă există așa ceva. Am fost stânca familiei. Prietenul sarcastic și glumeț. Tipa „cool“. Tipa „bitch“. Am fost și tipa timidă. Și cea grasă. Fata bună care ia note bune. Fata care a supraviețuit anilor de traume din copilărie. Dar am fost și în mizerie. Beții peste beții, tipi peste tipi.
Mereu am fost tipa aia de la bar căreia i-a păsat mai mult de muzica din boze, de tipul de bere sau cât de bine este făcut un cocktail, decât să se întâlnească cu tipi. O doctoriță de succes care a intimidat câțiva bărbați. Femeia extrem de independentă. Mincinoasa. Femeia care a fost bătută când era mică. Femeia „prea grasă pentru întâlniri“. Femeia îndrăgostită de prietenul ei însurat. Femeia empatică. Ciudata care speria oamenii.
În realitate, m-am simțit ca o ciudată dată la o parte. Mi-am jucat rolul. Mi-am purtat măștile. Unii prieteni se distrau pe seama mea pe la spate. Altora le era milă de mine. Mereu singură. Fără iubit. Fără soț. Fără copii. „Ce trist!“
Adevărul e că nimeni nu-mi cunoștea viața personală. Că eram singură în casă la miezul nopții – furioasă, tristă, plângând. Nimeni nu știa cu cine m-am întâlnit sau cu cine am venit într-o noapte acasă. În ceea ce mă privește, nu era treaba nimănui. Nu eram discretă. Eram rezervată, și unde există asta poate fi și rușine. În vulnerabilitatea mea îmi era rușine, așa cum se întâmpla și cu alte comportamente. Așa că-i las să șușotească pe la spatele meu în timp ce-mi duc viața.
Totuși, pe la 35 de ani, fără să știe multă lume. am început să-mi dau jos straturi în liniște, și apoi la terapie. Nu mai voiam să fiu acea persoană. Parcă aveam 20 de ani, plină de rușine, de vinovăție, o fată temătoare în corpul unei femei.
Așa că am început. Puțin câte puțin. Strat cu strat. Am săpat adânc în interior. Am învățat o grămadă de lucruri despre mine – inclusiv despre trecutul meu. La acea vreme, era o stare puternică și oribilă. Alteori, glorioasă de-ți tăia respirația. Există o anumită frumusețe în a-ți sparge eul. Erau șervețele peste șervețele pentru a-mi șterge lacrimile. Și mi-am dat seama că poveștile pe care mi le spuneam erau minciuni. Devenisem cel mai rău dușman al meu. Cea mai mare teamă a mea devenise realitate – mă mințeam în ultimul hal.
Falsitatea care mi-a fost bîgată în cap în copilărie odată cu abuzurile – le-am transformat în propriile credințe. Au devenit adevărurile mele, care s-au transformat în modele distructive. M-am înșelat și m-am autodeziluzionat ani de zile. Fără să-mi dau seama, devenisem un automanipulator de excepție. Pur și simplu mă sabotam singură. Am făcut pe victima propriilor circumstanțe, iar și iar. Nu am fost sinceră, am fost temătoare și lipsită de încredere. Eram disfuncțională din punct de vedere emoțional. În mod conștient, credeam că sunt sinceră, fără teamă și curajoasă. Și îmi ascundeam lipsa de valoare în spatele sarcasmului și perfecționismului.
A fost prima dată când m-am văzut cu adevărat. Dezbrăcată. Subconțientul meu a crăpat precum coaja unui ou. Inima îmi suferea de durere, traume și dragoste neîmpărtășită. Atunci am aflat nu numai că mă uram, dar în aceeași măsură mă și iubeam. Cu totul, cu superbele și haoticele bucățele și piese.
Eram pregătită, așteptând pe cineva să mă aleagă în loc să mă aleg singură. La dracu’! De fapt, eu de fapt, în final, mă alesesem, complet și în întregime. Nu o versiune viitoare a mea, ci pe aceea de acum – eu cea de acum.
Am început să fiu mai atentă cu mine. Să văd ce mă face să vibrez. Mi-am acordat spațiu să mă vindec. Mi-am strâns în brațe umbra și lumina. Frumusețea care radia din interior, frumusețea ochilor mei albaștri care zâmbesc și strălucesc cu mult înainte să mi se ridice colțurile gurii. Mi-am strâns în brațe corpul pe care-l cărasem prin bătălii în timp ce strângeam o cantitate imensă de durere. Continui să-mi apreciez corpul în fiecare zi.
Devenind o nouă eu, autentică, mi-am permis să dau măștile jos. Să scot armura. Să-mi chem dragonii. Să sfărâm zidurile fortăreței pe care am construit-o în jurul meu. Am început să merg la filme, la cine, baruri și cafenele și prin parcuri. Am călătorit prin țară. Am mers la concerte, expoziții de artă și muzee – am făcut toate astea singură. Am hotărât că nu mai aștept pe nimeni ca să merg undeva și să fac lucrurile pe care mi-ar plăcea să le fac și pe care le iubesc. Dacă-mi aduc bucurie, asta înseamnă că eram prezentă și mă simțeam bine.
Îmi dădusem întâlnire cu mine însămi.
Despre asta se vorbește mult în ultima vreme, dar nu este pe deplin explicat. Practic, dându-ți întâlnire cu tine însăți și să fii în relație cu tine, înseamnă să faci toate aceste lucruri care-ți aduc bucurie, și pe care, în mod normal, le-ai face cu un partener – dar în schimb, le faci singură, pentru tine. În relația mea cu mine, am învățat mai multe despre femeia care eram cu adevărat în timpul acestor experiențe, diferită de cea care era în prezența familiei și prietenilor.
Făcând asta, am început să întruchipez persoana care voiam să fiu. Deveneam dragostea pe care o meritam.
Asta a devenit catalizatorul pentru atragerea oamenilor mai sănătoși care se aliniau vieții mele din punct de vedere energetic. De asemenea, mi-a dat curaj să-i dau la o parte pe cei care nu se mai potriveau în lumea mea.
Iată câteva lucruri pe care le-am învățat în timpul călătoriei mele:
Nimeni nu vine să te salvez, mai ales un bărbat. S-ar putea să te ajute și să te susțină, dar când e vorba de salvare, trebuie să te descurci singură. A trebuit să învăț cum să las oamenii (mai ales bărbații) să intre în viața mea pentru a mă ajuta în timp ce stabilesc limite sigure, sănătoase pentru mine însămi. Limitele sun flexibile și pot fi schimbate. Sprijină-te pe ele.
Învață cum să ceri ajutor. Caută familia, prietenii, colegii, terapeuții. Te așteaptă. Sunt recunoascătoare oricui m-a ajutat pe această cale până acum.
Nu este nimic în neregulă cu a fi singură. Așa trebuie să percepi. Îmi place să fac orice vreau, oricând vreau. Mă bucur de asta pentru că viitorul nu-mi garantează asta.
Fiind o femeie fără copii la vârsta de 40 de ani nu înseamnă că ești o ratată sau puțin femeie. Valoarea sinelui meu nu este determinată de faptul că aleg să am sau nu copii. Sunt o femeie bună și grijulie, mătușă și nașă. Îmi plac acești mici copii, și aș face orice pentru ei.
Este OK să fii discretă în legătură cu viața ta amoroasă, dar rezervată. Nu este nevoie să-ți cunoască cineva implicațiile din viața amoroasă. Dar, totuși, fii sinceră. Rezervele astea aduc rușine și minciuni. Și fii în siguranță, mai ales atunci când te întâlnești cu cineva pe care nu cunoști. Poate n-ar fi rău să spui totuși cuiva cu cine și unde te întâlnești pentru prima dată. Altfel, încrede-te în intuiția ta.
Fii curioasă cu lucurile și activitățile care-ți aduc bucurie. Vei învăța foarte multe despre tine. Poate îți vei face noi prieteni, un grup de sprijin, sau poate vei întâlni „persoana ta“ pentru tot acest drum.
Schimbă vechea poveste. Povestea a cine erai. De departe este cea mai greu, dar și cel mai eliberator lucru pe care îl poți face pentru tine. A trebui să scap de vechea poveste care ducea cu ea credințe brutale și modele care aveau nevoie disperată de o schimbare. Trebuia să încep să-mi eliberez mentalitatea mea de victimă.
Tu ești suficientă. Mereu ai fost. Nu permite nimănui niciodată să-ți diminueze valoarea și puterea. Nici măcar ție. Rămâi curajoasă, puternică și încrezătoare în valoarea și puterea ta – chiar dacă asta înseamnă să fii singură.
Acceptă-te pe de-a întregul, așa cum ești acum și pe interior și pe dinafară. Nu aștepta până când îți găsești liniștea interioară sau slăbești 10 kilograme. Fă-o acum. Privește cum ți se transformă viața.
Ocupă-ți un loc în lumea asta și folosește-ți vocea cu mândrie pentru o variantă mai bună a ta și a celorlalți. Poate nu vei afla niciodată, dar e foarte posibil să influențezi pe cineva în liniște.
În final, am ajuns la 40 de ani cu o inimă deschisă, mintea și brațele neîncordate. Recunoscătoare să iau tot ce am învățat cu mine în următoarea fază a vieții mele.
Oricum, dacă un dovleac se transfoirmă într-o trăsură care să mă ducă la ceea ce urmează a fi o petrecere dată naibii la împlinirea a 40 de ani, fii sigur că am să mă urc în ea. Și mai dă-l dracului de pantof fermecat. Nu sunt o fată aflată în necaz care are nevoie de un simbol pentru a-mi reprezenta frumusețea sau identitatea. Această doamnă probabil va fi încălțată cu bocanci sau bascheți.
Cât despre Prinț, nu mă interesează. Sunt prea bătrână pentru un basm lipsit de sens. Deja m-am salvat. Prefer să am un partener. Cineva care să mă sprijine. Un partener cu care să creez o viață în care ne alegem unul pe celălalt în fiecare zi într-o relație care să funcționeze, prețuindu-ne, muncind și crescând. Dar până atunci, știu că să fiu singură nu este un blestem. Este ceva ce eu aleg.
În final, nu știu sigur ce o să-mi aducă aniversarea a 40 de ani, dar știu asta foarte bine: a fost un drum al dracului de frumos, dar greu până aici. Sunt recunoscătoare că încă mă aflu aici ca femeia care sunt azi. Și chiar dacă îmi aniversa cei 40 de ani acasă, singură, în haine confortabile, știu că vor fi tarte cu lămâie și un film cu Jason Momoa care mă așteaptă.
Un text de Ana Curelaru
