M-am întors pe partea dreaptă în poziția fetală, m-am ridicat și mi-am întins picioarele spre sol pe o latură a patului. Am stat așa în picioare cu eleganța unui ied nou-născut, simțind fiecare mușchi al corpului.
M-am uitat în oglindă la chipul reflectat de parcă nici nu ar fi fost al meu. De parcă era în ceață , de parcă mintea nu mai făcea niciun contact și mi-am spus: „Am obosit, totul mă doare și simt fiecare zi din vârsta pe care o am. Poate că sunt prea bătrână pentru asta?”
Mai sunt câteva luni până fac 30 de ani și încă fac o carieră din a scrie pentru cine și ce vreau, dans și voluntariat. Consistența nu-mi este o caracteristică. O dată la două zile, mă lovește câte un : „Când îți găsești și tun serviciu adevărat?” venit din partea unei alte persoane care aproape are 30 de ani.
M-am dus în baie și mi-am amintit o conversație pe care am avut-o cu o prietenă cu cinci ani în urmă. Avea cam vârsta pe care o am eu acum și era destul de panicată de asta. Căzuse în capcana de a se compara cu alte persoane din jurul ei care aveau aceeași vîrstă în loc să descopere și să vadă frumusețea momentului în care a ajuns și a realizărilor sale de până atunci. Îmi amintesc că i-am spus ceva de genul „30 este noua 20” și că era de-abia la începutul drumului.
Mi-am dat cu o loțiune de curățare pe față și mi-am spus că trebuie să rețin această afirmație și să o am mereu în minte, considerând că și eu eram acum în același gen de panică precum era prietena mea. Când mi-am dat cu apă pe față pentru a clăti, mi-a venit un gând și mai bun. De fapt, era o întrebare.
Cine decide care ar trebui să fie vârsta la care poți să măsori realizările? De ce ne permitem să ne lăsăm pradă acestei premise?
Una dintre replicile mele favorite „ nu este timpul să-ți găsești o slujbă adevărată și să te așezi la casa ta” m-a urmărit atunci când am decis să-mi urmez visul din copilărie la vârsta de 25 de ani și să mă apuc serios de dans. M-am întrebat dacă nu cumva sunt prea bătrână pentru asta. Știam că în sala de dans vor fi dansatori cu mulți ani mai mici decât mine, sau dansatori de vîrstă cu mine, mult mai experimentați pentru că au început cariera mult mai devreme. În cele din urmă, am hotărât că dorința mea de a face asta a îndepărtat nesiguranțele mele legate de vârstă. La 26 de ani, făceam ce îmi plăcea.
Această ocazie m-a făcut să cunosc femei de diferite vârste, aflate în diverse etape ale vieții. Am făcut cunoștință cu frumusețea faptului de a nu avea limite și am învățat să nu-i permit vârstei să fie un agent care-mi dicteze viața. Am dansat lângă o fată de 18 ani, în primul ei de după liceu, cu o femeie singură de 20 și ceva de ani, sau alta de aceeași vărstă căsătorită, o femeie de aproape 40 de ani , singură și fără copii, și o alta de aceeași vârstă căsătorită și cu mulți copii. Fiecare era extraordinară în felul ei.
Mi-am pus lentilele de contact și m-am uitat din nou în oglindă. De data asta totul era mult mai clar. Și nu pentru că îmi pusesem lentilele. Nu sunt de acord cu ideea că vârsta trebuie să hotărască modul în care trebuie să arate viața mea. Nici tu nu ar trebui să fii. Ideea că trebuie să atingem niște borne în viață până la anumite vârste, care pentru unii înseamnă anumite standarde, nu face decât să te ducă pe drumul comparațiilor, al nepotrivirii și al îndoielii de sine. Succesul este subiectiv. Este diferit pentru fiecare dintre noi și asta este extraordinar de frumos.
O persoană care absolvă facultatea la 88 de ani este la fel de remarcabilă precum cea care o face la 22 de ani. Prietenul singur, creativ poate înflori la fel de frumos precum cel care are un job de opt ore, o carieră în afaceri și o familie frumoasă.
Vârsta nu este o măsură a succesului tău în viață. Nu determină momentul în care trebuie să încetezi să mai visezi sau să te apuci de unul nou. Nu-ți spune cum trebuie să arăți, cu ce să te îmbraci sau ce să faci. Este doar un număr. Tu ești bine.
Un text de Florina Piolin
Citește și:
