Aș vrea să am parte de o deșteptare așa cum văd în filme.
Știți, acolo unde protagonistul trece printr-o schimbare cu eleganță și grație, conducându-ne pe noi, audiența, într-un montaj minunat (completat cu o muzică extraordinară) al tuturor modurilor în care viața lor se va îmbunătăți acum.
Obțin o slujbă de vis după ce trimit CV-ul în câteva locuri; un drum spre cafenea aduce numărul de telefon al partenerului de vis; își schimbă apartamentul de rahat în care stă și se mută într-o casă pe care, cumva, acum și-o poate permite cu ușurință; se împacă cu tatăl nemernic și pleacă la pescuit. Toate astea în numai câteva săptămâni.
Și, după ce montajul este gata, vedem protagonistul privind în urmă la încrucișarea de drumuri care l-a adus în acest loc, într-un moment nou și minunat din viața lui, și asta în timp ce zâmbește contemplativ și bea o margarita.
Hai, să coborâm cu picioarele pe pământ.
Deșteptările din lumea reală aduc multe lacrimi. Există multă confuzie și îndoială și întrebări și șoc. Sunt multe întrebări fără răspunsuri pe moment. Nu știm ce credem, ce vrem, ce știm și ce simțim acum. Există un mijloc haotic și te simți îngrozit în mijlocul nopții, iar organismul care s-a curățat în terapie, acum își ițește capul urât, din nou. Nu există nicio îndoială că există oameni care simt așa, iar dacă simt, de ce nu vorbesc despre asta?
Deșteptările se simt ca și cum inima se sparge în bucăți, iar bucățile se așază la loc în același timp. Se simte ca și cum toate bucățile din noi sunt în război și ne invită să mergem într-o călătorie. Se simte ca și cum suntem prinși între această persoană care vrem să fim și persoana care suntem în prezent (ceea ce înseamnă un mare haos.) E ca și cum am fi la pământ acum, iar în secunda următoare suntem în al nouălea cer. Și uneori, totul se petrece foarte încet.
Deșteptările nu apar așa pentru oricine. Îi caută pe aceia care sunt suficient de puternici pentru a primi o lovitură. Deșteptările nu se joacă, pentru că au o misiune: ne ajută să ajungem. Să ajungem în cel mai profund loc al nostru de dragoste și compasiune. Să ajungem la înțelepciunea noastră interioră, infinită. Să ajungem la momentul în care ne acceptăm așa cum suntem și îi iubim pe ceilalți. Să ajungem la momentul acela în care ne încredem deplin în cine și ceea ce suntem. Să ajungem în locurile noastre dărăpănate și să turnăm puțină lumină peste ele.
Și când ajungem, realizăm că am fost curățați, binecuvântați și pregătiți. Înțelegem că toate acele nopți întunecate ale sufletului au fost o deschidere pentru ca adevărul nostru crud să o apuce pe calea sa. Cea mai mare durere a noastră a devenit acum cel mai mare profesor.
Adevărul a ceea ce suntem nu stă în modul în care ne putem schimba în ceea ce spune lumea că ni se permite să fim. Adevărul a ceea ce suntem este atunci când ne oprim din această schimbare. Când nu mai căutăm scuze. Când încetăm să ne mai mințim că sunt mulțumiți, când de fapt nu suntem. Când încetăm să mai credem că toate experiențele frumoase din viață le sunt rezervate altor oameni.
Deșteptările ne permit să ne dăm seama de toate modurile în care ne facem singuri mai mici. Modurile în care încercăm să ne potrivim singuri în regulile altora, limitările și credințele. Toate modurile în care ne-am respins singuri și nu ne-am prețuit propria înțelepciune.
Ne schimbăm când ne dăm seama că trebuie să existe o altă cale. Când adevărul nostru interior este atât de zgomotos încât nu mai putem găsi scuze sau distrageri pentru a da volumul mai mic.
Un text de Sonia Teodorescu
