– Bună ziua, îi zic vânzătoarei de bilete, fiind puțin grăbită în așteptarea troleului. Și, în timp ce pronunț aceste cuvinte, cu zâmbetul ușor forțat- o zi nu tocmai pe placul inimii- îi mulțumesc lui Dumnezeu că am găsit un chioșc de unde să-mi alimentez cardul, căci altfel aș fi avut de mers pe jos câteva stații bune.
De cealaltă parte a geamului, o doamnă trecută bine de 50 de ani, ușor deranjată de cererea mea. Fără prea multe explicații, nici măcar privind la fraierul de dincolo de geam, îmi răspunde iritată în timp ce eu îi întind 50 de lei, precizând că aș vrea să-mi încarce de 10 lei cardul.
-NU AM REST, mergi și schimbă în altă parte, îmi spune cucoana, de altfel, plătită din bani publici, deci și din banii mei…
-Și, eu ce ar trebui să fac acum, doamnă? Mă grăbesc și acum trebuie să o iau pe jos. Dacă vin controlorii ce le spun că dumneavoastră nu ați avut rest?
-Nu știu, mergeți să schimbați sau luați-o pe jos. Nu este vina mea!
Dialogul pare unul din Kafka așa că, în ciuda faptului că aș fi vrut să-i pun chioșcul în cap, am luat-o pe jos vreo două stațiipână am găsit un chioșc unde puteam să-mi încarc cardul. Și, în cele din urmă, l-am încărcat! Greu, foarte greu! Și, toate acestea în România anului 2018. Este simplu: NU AM SĂ VĂ DAU REST. Și, restul cui rămâne? Restul nesimțirii…
Primul gând a fost să fac reclamație la RATB. Ce credeți? Mai ușor ajungi la Casa Albă să-i strângi mâna lui Trump. Ca să faci reclamație suni la un număr unde, surpriză, nu prea ți se răspunde. Și, dacă ai norocul să-ți spună cineva un alo opărit și nu li s-a terminat programul, trebuie să faci o reclamație scrisă…Și care, din proprie experiență va spun, rămâne într-un sertar. Așa că, și de data aceasta, birocrația a învins nesimțirea. Hai să avem rest, că taxe și impozite tot plătim!
Citește și:
