#Colectiv. #65 de suflete. Trei ani și o Românie îngenuncheată în seara de 30 octombrie 2015. Atunci, în clubul de pe strada Tăbăcarilor, în clubul Colectiv, devenit ulterior clubul groazei, s-a ars în carne vie. Au ars povești de viață, au ars vise, au ars tineri care erau la început de drum. Un fum negru a acoperit clubul Colectiv, transformând totul într-un adevărat coșmar.
Speranţe. Vise. Tinereţe. Aspiraţii. Toate s-au făcut scrum şi s-au înalţat odată cu fumul gros pe 30 octombrie 2015, când infernul s-a dezlănţuit fără milă în clubul „Colectiv“, de pe strada Tăbăcarilor. Cei mai norocoşi au învins iadul. Şi au reuşit să iasă. Alţii s-au salvat şi s-au reîntors după cei dragi. Nu au mai ieşit nici ei. Au fost cupluri care aşteptau să se căsătorească, dar care au murit împreună.
Alţii au fost salvaţi de o bere sau de o banală întârziere la serviciu. Au fost schimburi de vieţi pentru doar 100 de lei. Au fost ţipete, urlete şi multă disperare. Au fost eroi. Poveşti nescrise. Fum. Flăcări nemiloase. Vineri noapte, pe 30 octombrie, s-a ars în carne vie. Să fi fost destin? Să fi fost noroc? Să fi fost soartă? Cine poate şti… Multe întrebări fără răspuns. Singura certitudine: s-a produs cea mai mare tragedie a ultimilor 20 de ani. La trei ani de la tragedia care a îngenuncheat România, întrebarea este ce s-a schimbat?
Săptămâna trecută s-au împlinit trei ani de la acel moment care ne-a atins sufletele fiecăruia dintre noi, indiferent dacă în acea seară neagră am pierdut sau nu pe cineva. Cei care au rămas îi plâng pe cei dragi. A rămas durerea, au rămas imaginile acelei seri, flăcările, fumul gros. Au rămas și poveștile pe care avem datoria să le spunem, nu doar an de an, ci în fiecare zi.
Corina Gabriela Ioniță este din Urziceni şi locuieşte în Bucureşti. Absolventă de Drept, este una dintre victimele din Colectiv. După o luptă asiduă, a reuşit să iasă la suprafaţă, printre lacrimi de durere, chin şi nepăsare.
30 octombrie 2015 ar fi trebuit să fie un motiv de bucurie, o seară de neuitat, cu atât mai mult cu cât se afla în club pentru prietenii ei, Mădălina şi Andrei Găluţ, solistul trupei „Goodbye to Gravity”, singurul membru care a supraviețuit. Corina a acceptat să acorde un interviu pentru revista Yorick și să ne povestească care este viața ei la trei ani de la #Colectiv. O întreb dacă simte că s-a schimbat ceva. Este însă dezamăgită…
„Nu s-a schimbat absolut nimic. În orice caz, nu în bine. Dimpotrivă: condițiile din spitale s-au înrăutățit, legea le permite patronilor de localuri să funcționeze pe propria răspundere, banca de piele a dispărut fără ca noi să știm măcar, de dosarul Colectiv nu mai zic… ”, își începe povestea Corina.
Cineva acolo Sus a iubit-o pe Corina în acea noapte. În tot acel haos, printre țipete și strigăte disperate de ajutor, cineva a salvat-o. Dumnezeu a vrut ca ea să trăiască.
Nu m-am lăsat, am luptat cu ultimele puteri…
„Viața mea s-a schimbat enorm după Colectiv, așa cum s-a schimbat pentru toți cei implicați într-un fel sau altul. Am avut șansă. E tot ce pot spune. Cineva m-a salvat în acea noapte. Cineva a vrut ca eu să trăiesc. Teoretic, șansele erau minime. Eu mi-am pierdut cunoștința acolo, în club, înainte de a ajunge în apropierea acelei uși blocate. Am rămas printre ultimii captivi. Am fost scoasă de pompieri la 40 de minute de la izbucnirea incendiului. Mi-am recăpătat cunoștința în ambulanță.
Am stat în Elias până pe data de 8 noiembrie, data ultimului transport în afară. Am aflat fix în acea zi, în jurul prânzului, că voi pleca. Se înrăutățise starea unei alte paciente și am plecat eu în locul ei. A fost șansa vieții mele. Acea fată nu a supraviețuit. Am plecat în Marea Britanie cu trei bacterii letale, iar la întoarcere, în timp ce mergeam în Elias la pansat, mi-au dat o a patra bacterie, de bun-venit. Am fost abandonată, a trebuit să umblu singură, înnebunită, cu pielea încă necrescută pe spate, pe la Casa de Asigurări de Sănătate, după concediu medical, pentru că nu îmi era recunoscută perioada spitalizării în străinătate, nu îmi găseam cardul de sănătate, nu îmi găseam clinică de recuperare, toți mă refuzau, a fost cumplit. Dar nu m-am lăsat, am luptat cu ultimele puteri cu acest sistem bolnav și se poate spune că l-am învins, deși statul nu a făcut nimic altceva pentru mine, în afară de acest transfer”.
Da, se poate spune că am primit în dar o nouă viață!
Coșmarul Corinei nu s-a oprit aici. Au urmat alte dezamăgiri atât personale, cât și profesionale. Recunoaște însă că, în ciuda tuturor greutăților, după Colectiv parcă ar fi primit o viață nouă…
„După 6 luni m-am întors la muncă și am fost concediată, pentru că arătam dizgrațios, am încheiat o relație veche de 11 ani… întreaga existență mi-a fost dată peste cap. Am strâns din dinți și am mers mai departe. Da, se poate spune că am primit în dar o nouă viață, viață care a început cu ce a fost mai greu, recuperarea. Acea perioadă a fost cumplită, mult mai grea decât perioada spitalizării, deoarece acasă nu mai aveam morfina care să mă aline, nu mai eram monitorizată 24 de ore din 24, nu mai aveam un psiholog la dispoziția mea, zilnic.
Sentimentul neputinței mă sufoca, pur și simplu. Eram extrem de nervoasă și nesuferită. Practic, tot ce lucram ziua, noaptea se pierdea. Stăteam la recuperare câte 3-4 ore pe zi, căpătând astfel un anumit grad de mobilitate, dimineața mă trezeam la loc, înțepenită. Am învățat multe lucruri de la zero. Am muncit enorm, am clacat de multe ori, am urlat, am izbit pereții, m-am întrebat de ce tocmai eu. A fost un proces lung și dureros, dar încă o dată spun, mă consider unul dintre norocoși. Am ars și am inhalat fum în proporții ideale, dacă se poate spune așa. Cât să îmi pierd cunoștința și să cad la podea. Acolo nu m-au mai ajuns nici flăcările, nici fumul”.
„Dacă ea nu m-ar fi căutat, eu nu aș fi mers poate niciodată în acel club”
O întreb dacă era prima dată în Clubul Colectiv, dar mai ales de unde știa de concert. A fost întâmplare, a fost destin? Cine poate ști… Mărturia Corinei este una cutremurătoare.
„Da, mă aflam pentru prima oară în clubul Colectiv, nu eram o împătimită a genului și nici familiarizată cu fenomenul underground românesc. Mă cunoșteam cu Mădălina Strugaru din 2004, am fost colege de facultate. După absolvire nu am ținut legătura. M-a contactat ea, cam cu două luni înainte de concert, spunându-mi că i-a venit imaginea mea în mine și astfel a hotărât să mă caute. Dacă ea nu m-ar fi căutat, eu nu aș fi mers poate niciodată în acel club. În cele două luni în care am reluat relațiile, mi-a povestit despre viața ei prezentă, era extrem de fericită cu Andrei, se iubeau și asta se vedea. Astfel l-am cunoscut pe Andrei și am aflat ce cântă. Îmi amintesc că am fost șocată de cât de buni sunt. Era greu de crezut că o trupă de asemenea nivel cântă prin astfel de beciuri. Mi s-a părut nedrept. Într-o lume normală, această trupă ar fi trebuit să adune zeci de mii de oameni pe stadioane, dar în România totul se întâmplă pe dos”.
Povestea Corinei, ca de altfel a tuturor celor care s-au aflat în acel club în seara fatidică este una care te lasă fără cuvinte. Te trec fiorii și ascultând cuvintele ei, învățăm să prețuim viața mai mult.
„Colectiv m-a învățat că nu aveam niciun motiv înainte să nu îmi iubesc viața. Colectiv m-a făcut să înțeleg ce dar de mare preț este viața și modul în care trebuie ea trăită. Fără limite, fără resentimente, fără a amâna nimic„.
Eu cred că totul se întâmplă cu un scop!
Cum s-a așezat viața Corinei la trei ani de la Colectiv: „Viața mea a reintrat oarecum pe făgașul normal, mai am de făcut mici intervenții de ordin estetic. Am absolvit, într-adevăr, Facultatea de Drept și un master în Științe Penale, în cadrul Academiei de Poliție „Al. I. Cuza”. Nu am profesat nicio secundă în domeniu. Nu am putut pătrunde în sistem pe nicio cale, deși am încercat. Lucram într-o casă de amanet la momentul tragediei. Acum lucrez în Administrația Publică, este un pic mai bine. După externare, m-am gândit să rămân în UK, de mai multe ori, dar nu a fost să fie. Eu cred că totul se întâmplă cu un scop. Poate că mai am lucruri de făcut aici”.
Trebuie să ne cerem drepturile demn și ferm
Corina crede în schimbare, însă susține că, în primul rând, schimbarea vine din noi. „Pentru a schimba felul în care suntem tratați de către cei care alcătuiesc sistemul, trebuie să ne schimbăm noi, în profunzime. Trebuie să renunțăm la mentalitatea asta de loseri, trebuie să ne cerem drepturile demn și ferm și trebuie să le arătăm că nu mai acceptăm umilințe. E greu, dar nu imposibil. Oricum, o astfel de schimbare majoră, la nivel de mentalitate, nu se poate produce peste noapte. E nevoie de timp…”.
Ziua în care vom renunța, va fi ziua în care vom muri
Ce am învățat cu toții după tragedia din Colectiv? Răspunsul Corinei este unul trist.
„Oamenii nu au învățat absolut nimic, din această tragedie. Ba chiar s-a uitat Colectiv. Sau, dacă nu au uitat, unii oameni s-au săturat să tot audă despre noi. Au impresia că ni s-a acordat prea multă atenție. Dar asta a fost și ideea, noi am apărut tocmai pentru ca astfel de tragedii să nu se mai întâmple, pe viitor. Eu nu am vorbit pentru mine, nu am avut nimic de câștigat din această expunere, am vrut doar ca toată lumea să afle cam la ce nivel suntem și să înceapă să se miște. Noi am tras semnalul. Am demonstrat în acești trei ani, că, unindu-ne, putem muta munți. Greu, dar ne-am mișcat, chiar dacă au existat și acțiuni care ne-au tras înapoi. Nu renunțăm, pentru că ziua în care vom renunța va fi ziua în care vom muri”.
Mara Răducanu
