„Ce vrei să te faci când vei fi mare?”
Variantele noastre micuțe, cu ochii strălucind de atâtea posibilități, probabil că oferă un răspuns minunat de ciudat. Voiam să fim prințese, supereroi sau un animal. Peste câțiva ani, răspunsurile noastre evoluau și căpătau contur. Voiam să fim artițti, veterinari, bucătari, forbaliști sau poate chiar președinte.
În anii în care ne dezvoltăm, începem să ne descoperim identitatea în ceea ce facem. Poate că o parte din căutarea identității este corectă – ceea ce facem în 40 de ore sau mai mult pe săptămână este menit să ne formeze și să aibă un impact asupra noastră. Într-o cultură care este obsedată de realizări, ne putem simți captivi într-o roată pentru hamsteri încercând să facem mai mult sau descurajați de faptul că nu facem, că nu suntem destul. Începem să credem minciuna conform căreia valoarea noastră și ceea ce suntem începe și se termină în întrebarea: ”Ce faci?”
Orientată cumva spre realizări, am învățat această lecție în urma mai multor eșecuri. În facultate, eram super implicată în tot felul de chestii, profitam la maximum de timp, răspundeam afirmativ la orice oportunitate socială și învățam cu prețul sănătății și al sănătății. În urma acestor patru ani, m-am ales cu licență, o anemie severă și un sentiment de inutilitate care s-a transformat în depresie. Sufeream de burn out, dar tot hotărâtă să mă lupt cu timpul, sp impresionez, să fac totul la cote maxime, practic acum, fără amânări. Dacă nu ieșea așa cum îmi propusesem, simțeam că am dat greș.
Într-un final aveam trei locuri de muncă diferite – un schimb de zi la o cafenea, un schimb de amiază în vânzări și toată noaptea, se întâmpla deseori, pentru a pune cap la cap proiecte creative. A, și puțin freelance.
N-a fost surprinzător că străduințele mele au dus la încercări de a face tot bine, ceea ce a produs și unele eșecuri. Așa că iată-mă întinsă în pat, auzind o șoaptă blândă în minte: „Crezi că meriți mai mult decât munca pe care o faci?”
Nu meritam.
Starea mea de burn out nu era simplul rezultat al inabilității de a mă odihni sau de a spune ”nu”. Era fructul unei credințe adânc înrădăcinate că eram valoroasă numai pentru ceea ce puteam produce. Identitatea mea era fragilă-către-indexistentă.
De atunci mi-am petrecut timpul plecând de la baza identității mele și reconstruind de acolo. Am avut un job foarte bun, deși nu era chiar visul meu, care mi-a furnizat o resursă de stabilitate și o platformă de dezvoltare.
Creativitatea mea a devenit un hobby eliberat. Am adoptat o mantra a „fă mai multe lucruri cool, pentru mai puțini oameni”. Am scris și am pictat pentru că asta îmi plăcea să fac. Perioada aceea nu a fost foarte importantă, strălucitoare, dar este cel mai bun lucru pe care nu l-aș fi cerut niciodată. Iubesc persoana care devin, cu tot cu ceea ce știe să facă și ce abilități are.
Adevărul pe care l-am aflat a fost acesta: inimile noastre sunt cele mai valoroase lucruri pe care le avem de oferit. CV-ul pe care-l avem în prezent, CV-ul de vis sau lipsa acestuia nu influențează ceea ce oferim. Când vom putea trece de la lucrul pentru identitate în lucru din identitate, nu vom putea găsi numai cele mai bune versiuni ale noastre, dar și cele mai bune versiuni a ceea ce facem. Munca noastră, strădaniile noastre, vor deveni o expresie a propriei noastre bucurii și pasiuni.
Ne-am maturizat de la răspunsurile noastre din copilărie la întrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Ce libertate în visare, urmând pași și poticnindu-ne, uneori. Vom redescoperi eu-rile noastre cele mai adevărate și cea mai uluitoare muncă când știm că tot ceea ce suntem nu se bazează pe ceea ce muncim.
Draga mea, indiferent de cât de îndrăzneață și strălucitoare este cariera ta, meriți mult mai mult decât munca pe care o faci.
Citește și:
