Când ceasul a bătut gongul la miezul nopții de Anul Nou, nimeni nu ar fi putut anticipa anul care tocmai începea. Am visat la rezoluții de An Nou și la noi începuturi. Unii ne-am gândit cum să facem mai mulți bani, alții să ținem o dietă sau cum să fim mai generoși.
O pandemie și proteste în toată lumea? Nici pe departe. Apoi, în primele șase luni ale acestui an, lumea noastră să răsturnat pur și simplu cu susul în jos.
Pe hârtie, 2020 are caracteristicile unui scenariu tragic – economie la pământ, vieți amenințate, proteste în toată lumea, neîncredere în Guvern, teama de locuri publice, deconectarea de la cei dragi și lucruri incorecte și libertăți îngrădite. Nu neagă nimeni contextul cu care ne confruntăm toți. A fost greu. Și sub toată această greutate am început să mă întreb în ce pot găsi speranță în 2020.
Speranța este un lucru simpatic. Pare simplu de găsit, dar și simplu de pierdut. Se plimbă nestingherită prin inimile noastre, schimbând locul cu disperarea precum o ușă glisantă. În mod ironic, nu pot trăi una fără alta. Să speri la ceva înseamnă să înțelegi că există ceva „mai bun” și asta înseamnă să înțelegi realitatea a ceea ce este „mai rău”.
Am învățat că nu poți spera fără să treci printr-o cumpănă, iar asta de fapt ar putea transforma 2020 în ceva plin de speranță. Suntem mai puternici împreună prin experiența profundă și globală a greutăților. Asta înseamnă că suntem de asemenea puternici prin posibilitatea de a avea o speranță.
Experiența COVID-19 pe care o trăim împreună, deși diferă, variind de la om la om, plină de rău și de bine, a fost o legătură. Cu toții am trecut prin teamă și anxietate. Cu toții ne-am confruntat cu incertitudinea și necunoscutul. Și cel mai important, ne-am adus aminte să fim umani – acte la întâmplare de bunătate ale unor străini, curajul celor care se luptă direct cu virusul, al medicilor.
Viața arată acum altfel. Înainte de COVID-19, cum îți vedeai vecinul? Vânzătorul de la magazinul din colț? Străinul peste care dai pe stradă? Prietenul pe care-l îmbrățișezi de fiecare dată când îl vezi?
Poate că acest virus ne ajută să ne trezim și să ne reamintim de umanitate. Ne aflăm în fața oportunității de a câștiga un pic de empatie. Poate că aceasta a fost catapulta necesară pentru a ne uni așa cum am făcut-o. Poate că a fost nevoie să ni se amintească de latura noastră comună, care ne poate uni. Poate că am avut nevoie să înțelegem mai bine că nedreptatea îndreptată către cineva este o nedreptate comisă împotriva noastră a tuturor.
Știu că am simțit asta. Niciodată nu am înțeles realitatea unei dreptăți rasiale așa cum am simțit-o acum, și nu într-un mod banal, ci unul profund, ca o lumină care este aprinsă într-o cameră pentru prima dată. Tot ce știam până acum arată altfel, și evident și alții simt același lucru.
Aceasta este partea plină a paharului. Dureroasă, dar frumoasă. Nu există garanții că va exista un vaccin sau dreptate pe lume. Dar, totuși, avem o chemare neobosită către speranță sau spre ceva mai bun, care ne unește.
Heather C. McGee a spus la un moment dat: „Lucrurile se înrăutățesc înainte să devină mai bune. Au închis parcurile din Montgomery, Alamabam timp de aproape 10 ani din cauza segregării, dar uneori, este nevoie să desființezi ceva ca să reconstruiești ceva și mai important.”
Speranța va avea mereu greutate pentru că nu va putea fi înțeleasă fără contrastul de a fi traversat disperarea. Asta o face și foarte puternică. Nu este o emoție, o dorință sau o rezoluție de Anul Nou. Este o credință curajoasă. Fie că vrem sau nu, ni se amintește din când în când să credem în umanitate. Asta va face diferența. Deja a făcut-o. Anul acesta este istorie care se schimbă chiar sub picioarele noastre.
Un text de Magdalena Popaș
