Am citit recent un articol „Cum să iubești o femeie care nu știe cum să fie iubită“ și m-am întrebat cum a reușit să intre autoarea atât de bine în mintea mea. Și stăteam așa uitându-mă la ecranul laptopului.
Citeam, și nu mă puteam gândi decât că sunt multe femei care citesc aceste rânduri – acelea care trăiesc cu asta. Și mi-am înșirat gândurile despre cum putem supraviețui acestui drum. „Este încrezătoare, cumva misterioasă, are visuri mari și o inimă și mai mare, deși nimeni nu observă asta la început. Unii ar putea să o vadă ca fiind rece și distantă, pentru că are nevoie de ceva timp să petreacă în singurătate, în care să nu simtă că se face bucăți și că dispare. Sigur, poate că are familie și prieteni cu care îi place să petreacă mult timp, dar este în natura ei să-și dorească acele ore de solitudine – când este numai cu gândurile ei, complet singură în mulțime sau pe o scemă mare liniștită“.
Eu sunt acea fată.
Dar nu am vrut să fiu acea fată. Nu încerc să fiu acea fată. De fapt, nici nu știu cum să nu fiu acea fată.
Nu știu nici măcar să fiu altă persoană, așa că întotdeauna mă induce în eroare puțin când prietenii și familie îmi spun cum sunt, cum mă percep, iar asta nu are nicio legătură cu ce se întâmplă în mintea mea. Bine, când stau și analizez înțeleg ce spun și cum au ajuns la concluzia lor, dar experiența lor nu se potrivește cu intenția mea, cum intenționez să mă conectez la lume.
O prietenă, după ce a întâlnit o altă prietenă de ale meele, mi-a spus: „Uau, păi ea te copleșește“
La început, am rămas uimită pentru că sunt o femeie puternică și independentă, nu sunt copleșită de nimeni și de nimic, dar apoi mi-a explicat: „Stai așa de mult în spate, iar ea vorbește întruna, încercând să creeze o legătură. Trebuie să te fi copleșit asta“
Am fost fascinată puțin. Obișnuiesc să-i studiez pe alții – sunt obișnuită să mă studieze. Dar nu mi-e așa familiar să fiu descoperită.
Dar, nu asta e important. Am început să mă gândesc la cine sunt și cum mă văd ceilalți. Susțin cu putere că fiecare dintre noi ne putem autocontrola. Nu-i putem schimba sau controla pe alții. Așa că, deși mi-aș dori ca iuborea vieții mele să citească articolukldespre care vorbeam ca să știe exact la ce să se aștepte atunci când ne întâlnim, asta nu ține de mine.
Așa că am făcut o listă cu câteva chestiuni asupra cărora avem de lucrat atunci când suntem greu de iubit.
Fii răbdătoare
Avem nevoie de multă răbdare cu noi înșine să acceptăm că ceea ce facem noi nu merge pe calea „normală“ a unora. Uneori ne este perfect așa, iar uneori ne vine să țipăm și să întrebăm de ce am fost făcute atât de diferit. iartă-te. Diferențele noastre sunt frumoase. Asta ar putea fi mai simplu și mai ușor în unele zile decât în altele.
Fii răbdătoare cu ceilalți. Pur și simplu își duc viețile din perspectiva pe care ei o înțeleg. Nu sunt acolo ca să ne vâneze, să ne respingă sau să ne facă zile fripte. Ei doar lucrează după sistemul lor operațional, așa cum se pricep și ei mai bine.
Vorbește
Asumă-ți responsabilitatea și întâlnește-te cu ceilalți la mijlocul drumului. În timp ce suntem fericiți pe drumul nostru bătătorit, trebuie să ne amintim că oamenilor le pasă de noi și că încearcă să stabilească o legătură cu noi. Încearcă să te deschizi lor cât de bine poți. Nu vor ajunge întotdeauna la noi, dar tot ne vor iubi.
Putem exersa prin a ne deschide până într-acolo încât să devenim vulnerabili prin împărtășirea unor aspecte ale noastre care ne pot face să părem fragile în fața altora. Suntem atât de curajoase de unele singure, dar acum trebuie să fim și mai curajoase cu alții.
Sprijină-i pe ceilalți
Uneori, putem avea momente când să-i susținem pe ceilalți fără a ne implica însă cu adevărat. Pentru un real ajutor și o legătură strânsă, trebuie să ne dorim să ne deschidem inimile. Implică-te – asta este viața ta și este foarte reală.
Suntem un întreg
Uneori suntem atât de întregi încât nu mai există loc și pentru altcineva. Ar trebui să slăbești hățurile, să lași marginile libere. Știu că este greu, pentru că te simți bine așa. Asta și pentru că poate nu lăsăm mai pe nimeni să se apropie de granițele noastre. Dar chiar dacă ne gândim că le lăsăm libere, este foarte posibil ca plinătatea și independența noastră să aibă unii țepi pe care nu-i vedem.
Creează spațiu și pentru alții. Sunt un alt fel de întreg decât noi. Este foarte OK așa.
Încerc să învăț că nu este vorba numai despre acceptarea și înțelegerea mea de către ceilalți. Cu cât mă accept și mă înțeleg, cu atât mai mult arunc lumină în acele colțuri întunecate și devin mai confortabilă cu alți oameni. Când sunt confortabilă cu alți oameni, le deschid ușa și putem crea o legăură.
Am prieteni. Unii chiar de 15 ani, dar pur și simplu nu le permit să mă vadă așa cum sunt. Pentru cei care nu mă știu de atât timp, încerc să-mi asum responsabilitatea pentru rolul din izolarea mea. Până la urmă, sunt responsabilă de viața mea.
Noi, „doamnele independente“ ne proiectăm viețile astfel încât să ni se potrivească, uneori poate prea mult. Poate că dăm fuga și călătorim într-un oraș nou pentru o nouă slujbă. Suntem atât de curajoase, de puternice și de capabile…și este uimitor
Dar putem și intimida puțin; putem fi puțin distante, ori puțin evazive.
Și în timp ce nu depinde de noi să schimbăm percepțiile altora despre noi, poate că depinde de noi să mai rotunjim colțurile, să întindem legăturile și să ne deschidem sufletele pentru a fi văzute.
Un text de Sonia Teodorescu
foto: Andrew Neel
Citește și:
