Cartierul 1 Mai. „Cât o copaie plus o palmă”, cum ii place doamnei Elena să povestească despre el. Se pierde stingheră în mulţimea de lume. Se pierde şi se recunoaşte, se regăseşte acum mulţi ani, într-o forfotă continuă. În aceeaşi Piaţă Chibrit. Aceeaşi doar cu numele. Alţi oameni. Alte figuri. Alte caractere.
Se vede la 21 de ani. E îmbrăcată simplu, cu haine cârpite, dar curate. Asta era grija bunicii sale. Nu are bijuterii. Doar un inel pe care i l-a dăruit mama când a împlinit 18 ani, făcut din bijuteriile părinţilor. Prăvălii mărunte. Alimentara cu tejgheaua pe care stăteau cele două calupuri de unt din care iţi tăia cu sfoară căte o felie, o punea in pergament şi ţi-o căntărea. Pe la poartă trecea un negustor cu cobiliţa şi aducea săptămânal lapte, smântână, brănză şi iaurt. Madam Tudose, care ştia pe toată lumea şi toţi o cunoşteau (i se zicea radio şanţ). Cofetăria grecului care făcea un cataif senzaţional. Negustorul care dădea zarzavat şi fructe pe incredere (nu pe datorie) şi ţinea toate socotelile intr-un caiet.
„Hai, cucoană, mai alegi mult roşiile astea? Alege cu ochiul, nu cu mănă. Dacă ar face toţi aşa, io ce fac cu roşiile care rămăn şi nu le mai vrea nimeni? V-aţi cuconit toate”. Se trezeşte. Dispar ca şterse cu guma dintr-un desen in creion, şi madam Tudose, şi negustorul, şi grecul şi alimentara. Tot. O priveşte timp de două secunde drept in ochi pe ţăranca ofuscată, zâmbeşte şi merge mai departe. Iese din vacarm. Din mulţime. Nu se mai regăseşte. Priveşte cerul. Câţiva nori pufoşi o iau la fugă, la sănătoasa, intr-o direcţie necunoscută. Poate mai incolo se risipesc. Dar ea ii numără. Cum ar număra stâlpii de iluminat stradal, cele trei uşi de acces în supermarket, problemele pe care le mai are de rezolvat pe ziua de azi şi în general, pixurile din geantă şi grilele de program pe care trebuie să le facă, emisiunile de radio pe care ar fi trebuit sa le realizeze. Lucrurile pe care le mai are de făcut. Zilele pe care le mai are de trăit. „Dansează căt e muzică”.
***
Își privi ceasul pentru a patra oară în numai cinci minute. Era genul acela de femeie care aprecia omul și după cât de punctual era. Bine, era nepotul ei, dar se săturase să-l tot aștepte de fiecare dată.
Storcoși cu forță în scrumieră țigara fumată milimetric până la filtru. E a opta, poate a noua într-o oră. Ce mai contează, cine le mai ține număruș…N-a făcut-o niciodată. De ce ar începe să o facă acum!
Se lăsă pe spate în canapeaua simplă, neagră, cam tocită, dar confortabilă și primitoare, din living și închide ochii pentru câteva secunde. Un scârțâit abia pătruns sparge firav momentul. Nu tresare, nu schițează niciun gest. „Motanee! Stai locului“, strigă către o direcție necunoscută. Un motan rupt parcă din materialul din care e făcută canapeaua își face de cap cu un ciucurel de la un papuc, ce se încăpățânează să-l despindă, oricât l-ar zmotoci pisoiul. Câinele colocatar îlprivește fără interes, calm, dar superior. Ai putea zice chiar cu dispreț. Îl mai mârâie din când în când atunci când motanul, în tumbele-i nebune ce le face în juru-i, comite imprudența și-l lovește.
Altă scârțâială, alt mieunat, un mârâit și se făcu liniște. Lăsă deoparte cana de ceai, băut pe jumătate. Alături, o carte a lui Haruki Murakami, deschisă la pagina 110, iar în fundal Rod Stewart cu a lui barcă pe mare. Îşi aprinde din nou o ţigară şi o savurează cu ochi închişi.
„Dansează cât e muzică!”
***
Băiatul zâmbeşte in colţul gurii şi-şi face de lucru cu ibricul de ceai. A întârziat el ceva, dar a fost iertat. Pentru a enșpea mia oară. În living, aceeaşi lumină caldă invăluie camera. O veioză, jazz, o carte de poezii, un telefon mobil şi un pachet de ţigări, aproape terminat. Poate cei mai buni prieteni ai ei. Pentru o ţigară ar fi in stare să sacrifice orice. Poate chiar și adevărul. Niciodată nu şi-a pus pe primul plan viaţa personală. Doar cariera, copiii și nepoții. Și problemele celorlalţi. Se pierde în ritmul lent de jazz. Se pierde in mirosul de ceai aburind in cană. Se regăseşte in cartea de poezii. A invăţat că uneori viaţa e ca in cartea de bucate a Sandei Marin, cu care a stat in faţă un an şi jumătate ca să işi dea seama că orice mâncare romănească începe cu „se ia o ceapă mijlocie, se taie mărunt şi se căleşte uşor”. Cănd un lucru e terminat, iţi dai seama că putea fi făcut şi mai bine.
Linişte. Se pierde din nou. Nu se mai regăseşte. „Căte cărţi mai am de citit, şi ce puţine zile mai am de trăit”. Inchide ochii. Ii e dor de părinţi, de veselia din copilărie, de bicicleta pe care o inchiria pe o praştie, de ceata de 11 băieţi cu care cotrobăia prin poduri părăsite, unde descoperea cărţi vechi din care le citea, simţind că descoperea ceea ce alţii nu reuşiseră, de anul in care a făcut naveta Bucureşti-Giurgiu, timp in care citea geamantane de cărţi. Îi e dor şi doare.
– Mămăiță!
Liniște.
-Mămăiță!
Liniște.
Din colţul uşii, copilul işi priveşte senin, cu un zâmbet pe chip, bunica adormită in mijlocul canapelei, cu ochelarii pe nas, cu cartea lăsată cuminte pe măsuţă şi cu pisica torcănd in braţe.
„Dansează cât e muzică!”
Andreea Tudorică
Citește și:
