Stând pe masa de operație așteptând masca cu anestezic să-și facă treaba și să mă elibereze de teamă, mă simțeam umilă. Indiferent de ce crede lumea, nu sunt făcută din oțel.
Am citi undeva că ne îmbolnăvim atunci când avem nevoie de atenție. Așa primesc eu atenție acum? Asta face corpul meu acum ca să mă forțeze să iau o pauză? Așa cer eu ajutor?
Am preferat întotdeauna să-mi fie mie suficientă. Să nu am nevoie să mă bazez pe cineva. Mi se părea că asta este mai ușor și mai eficient. Părea că așa dețin controlul. Dar îmi permitea, de asemenea, să evit dezamăgirea.
Să fim percepuți ca persoane slabe este una dintre cele mai mari frici ale noastre. Chiar și în cele mai intime relații ale noastre, ni se pare dificil să ne deschidem și să ne împărtășim reacțiile emoționale, să admitem atunci când suntem răniți. Ne temem să fim respinși sau să fim refuzați, așa că ne prefacem că nu ne pasă și că nu avem nevoie de nimic.
Trăim într-o societate care se bazează pe perfecționism și rușinare.
Teama și rușinea de a fi „descoperiți“ și expuși ca impostori ne bântuie încă din copilărie. Suntem crescuți cu genul acela de noțiuni de totul sau nimic – crezând că dacă nu știm totul, atunci nu știm nimic. La lucru, competiția ne face să mergem pe vârfuri și ne este imposibil să cerem ajutor. Pentru mulți, viața de acasă este un alt câmp de bătălie, nepermițând spațiu pentru a fi vulnerabil.
Este nevoie de o cunoaștere personală foarte puternică și de curaj pentru a accepta că suntem imperfecți, a admite că ne luptăm și pentru a cere ajutor. De vreme ce nu mulți dintre noi dezvoltă în timp gentilețe și simpatie pentru noi înșine, nu ne putem imagina că altcineva ar putea avea aceste sentimente pentru noi. Să cerem ajutor de la oameni cu care ne împartem viața devine un proces confuz și care torturează.
Sunt atât de multe iluzii și așteptări care ne complică modul de comunicare într-o relație. Simțim că dacă partenerul nostru ne iubește cu adevărat, trebuie să observe ce luptă ducem. Că într-un fel trebuie să prevadă și să anticipeze nevoiel noastre. Fatul că nu ne lasă să ne simțim respinși, parcă ne reîntărește suspiciunea că sunt prea egoiști pentru a se concentra asupra noastrp sau că pur și simplu nu le pasă.
În relația mea, nu am comunicat mult timp, iar conversațiile izbucneau din partea mea, așteptând în tăcere o împlinire spontană a dorințelor mele atât de mult timp, încât m-am simțim complet lipsită de apreciere. Deseori discuțiile încep cu acuzațiile mele și cu dezamăgirea mea. Nu este chiar un mod potrivit de abordare a unui subiect cu cineva. Nu mai este nevoie să spun că rareori obțin și rezultatele pe care mi le doresc și pe care doresc să le obținem împreună. Următoarea dată, aceleași probleme ies la suprafață, și prefer să rămân în liniște fără să mai zic nimic, decât să mai încep o altă discuție în familie.
De-a lungul multor generații, femeile au dezvoltat o hiper-vigilență și atenție în privința nevoilor celor pe care se bazează pentru a supraviețui. Adaugă asta la instinctul matern, și vei vedea că antenele noastre sunt mereu ridicate, pentru a simți și a ne angaja în situațiile în care este nevoie de noi, chiar cu mult timp înainte ca cineva să ne ceară ajutorul. Relațiie bazate pe codependență și sacrificiu au creat foarte multă confuzie în legătură cu responsabilitatea față de noi înșine și cu rolul nostru într-o relație. Multe femei au ajuns să-și exprime dragostea prin dăruire și sacrificiu.
Dar cei mai mulți bărbați nu par să aibă astfel de reflexe. Când partenerul nostru nu este în aceeași stare de spirit ca a noastră, ne simțim neglijate, respinse, neobservate. Deseori, proiecțiile noastre nu reflectă realitatea.
De vreme ce rolurile întro familie dinamică se schimbă ușor de la ceea ce am observat în familiile noastre în copilărie, multe cupluri se confruntă cu teritorii neclare. De fapt, asta este o oportunitate grozavă pentru a redefini și clarifica rolurile noastre nu numai în cadrul relației, dar și în relația cu noi înșine.
Problema intervine și atunci când trebuie să alegem între ceea ce este corecte pentru „mine“ și ceea ce este corect pentru „el“. Despre astfel de alegeri se crede că sunt exclusiv reciproce. Când alegem propriile noastre nevoi, care implică solicitarea ajutorului sau luarea unei pauze, simțim de parcă secăm de resurse oamenii pe care îi iubim. Astfel de gânduri ne blochează în vechi dinamici: un dominator și un miel de sacrificiu sau martir.
Multe femei se simt vinovate atunci când își iau timp numai pentru ele însele. Simțul nostru condiționat de inferioritate ne incită să vrem să fim mai bune decât credem de fapt că suntem. Ca să contrabalansăm sentimentele de vină și de rușine, încercăm să ne asigurăm că totul este „perfect“ înainte să ne ocupăm de nevoile noastre. Și pentru că nimic nu este perfect, mai niciodată nu ne ocupăm de nevoile noastre.
Acest fel de dinamică duce la resentimente ascunse față de oamenii cu care ne împărțim viața și devine și mai greu să fim vulnerabile.
Chiar și în relațiile armonioase și în care există respect, nimeni nu poate vedea viața din perspectiva noastră. Partenerii noștri nu ar trebuie să ne ghicească nevoile. Trebuie să învățăm și să ne permitem să comunicăm limpede, calm și să ne spunem tot.
Cu toții avem nevoie de odihnă, regenerare și ajutor. Nu este nimic anormal sau rușinos în asta. Ca să supraviețuim, trebuie să ascultăm mesajele organismului și să avem grijă de noi. Manifestările fizice ale bolii vin atunci când ne-am reprimat semnalele emoționale pentru prea mult timp. Nu avem cum să scăpăm de asta.
Când ne confruntăm cu provocări și ne simțim copleșiți, solicitarea ajutorului înseamnă că ne pasă mult de noi, atât demult încât să primim ajutorul pe care îl merităm, care ne dă sentimentul și asigurarea ca lucrurile vor funcționa în favoarea noastră.
Ceva s-a schimbat atunci când am venit acasă de la spital.
Am înțeles că singurul mod în care îmi pot iubi cu adevărat copiii, partenerul este să să mă iubesc și să am grijă de mine. Copiii mei au nevoie de mine sănătoasă. Oamenii care mă iubesc mă vor în viața lor cât mai mult posibil și sunt pregătiți să facă totul, atunci când înțeleg de ce am nevoie.
Să știi să primești de la alții este deschiderea aceea de care este nevoie pentru a primi de la viață.
Când cerem ajutorul, vulnerabilitatea noastră furnizează oportunitatea de a ne conecta cu ceilalți și întărește legătura prin intermediul resurselor. Starea de bine care rezultă se răsfrânge asupra tuturor celor din jur – un virus contagios pozitiv.
„Să cunoști durerea este omenește. Să ai nevoi este omenește…Mulți dintre noi ăși doresc o mînă lungă pentru a-i ajuta pe alții, dar suntem reticenși atunci când vne vorba săprimim chiar noi o mnă de ajutor. De parcă am fi împărțit lumea în „cei care oferă ajutor“ și „cei care ai nevoie de ajutor“. Adevărul este că fiecare dintre noi face parte din ameble categorii. Nevoia este cea mai frumoasă uniune dintre oameni“ – ~ Brené Brown
Un text de psih. Sorana Mironescu
Citește și:
