Vine un moment, in viata, cand, vrei-nu vrei, te vezi nevoit sa scoti la suprafata altruismul din tine si sa faci o demonstratie de generozitate. Pentru fiecare dintre noi, momentul este diferit dar senzatia este, aproape invariabil, aceiasi: putina frustrare amestecata cu putina dezamagire si obligatoriu un topping din sentimentul aceea de “am facut un lucru dragut dar…fir-ar…ce bine ar fi fost daca era altfel”.
Pentru mine, momentul acesta a venit atunci cand, intr-o zi obisnuita, dupa 10 ore stresante de munca, primesc un telefon de la mama care, cu o voce mai vesela decat cea a cuiva care a castigat la loto, ma anunta cu etuziasm: “verisoara ta se marita!”. Am strans din dintii si am raspuns ca o lady: “ce veste minunata”! Dupa scurta discutie, care a facut apel la toata gama de onomatopee admirative pe care o am in dotare, ii inchid mamei telefonul si ma las prada….invidiei! Da, nu-mi spuneti ca nu cunoasteti sentimentul. Cand treci de pragul celor 30 de ani iar iubitul “din dotare” nu are in vocabularul sau cuvantul “casatorie”, incepi sa te intrebi cum de ea, verisoara cu vreo 12 ani mai mica, primeste cu niste ani in avans ceea ce tu nu primesti nici macar “dupa termen”!? Si uite-asa,te trezesti ca trebuie sa scoti la suprafata talentele actoricesti si sa imbraci unele dintre cele mai voluminoase vesminte: cele ale fericirii pentru ceilalti. Sa te bucuri pentru altul, care primeste fix ceea ce tu iti doresti, in conditiile in care tu insuti nu ai parte de asa ceva, poate fi cel mai dificil lucru pe care il faci vreodata.
Cum sa fii numai lapte si miere, cand tu, cea care a sarutat o mie de broaste si tot nu l-a gasit pe print, este depasita fara nici cel mai mic efort de o norocoasa care a carei prima broasca a devenit “The one”!? Unde este dreptatea in toata aceasta poveste? Iti spui frecvent ca lucrurile bune merita asteptarea dar ce rost mai au, daca atunci cand apar, te trezesti ca la usa iti bate un Mos-Frumos, in loc de Fat-Frumos?
Si uite-asa, dupa ce treci in revista toate optiunile pe care le ai la dispozitie, decizi ca cea mai buna si mai morala varianta este sa iti aduni toata demnitatea si sa incerci sa te bucuri pentru minunea din viata celui de langa tine. Nimeni nu te pregateste pentru asta si cu siguranta, nu exista retete clasice pe care sa le urmezi, astfel ca fiecare abordeaza “problema” in varianta personala. Unele dintre noi aleg sa isi inabuse bine invidia si sa “arborize” zambetul de rigoare; altele, mai practice, se simt motivate de o asemenea veste si incep un “castig” serios al broscoilor; exista insa si unii, ca mine, care prefera sa isi gaseasca alinarea in zicale precum “asa a fost sa fie”! Ei, nu va ganditi ca am ajuns, brusc, la vreo intelepciune divina care anuleaza complet invidia ce inca roade pe interior. Nici pomeneala! Insa pur si simplu aleg sa cred ca in toate exista o lege a compensatiei. Da, stiu, o auzim de mici, cand parintii ne mai consolau cu ea atunci cand cine stie ce smecher al clasei ne-o lua inainte cu ceva. Insa acum, cu vederea de vultur a ochilor trecuti de mijlocul primei tinereti, sa fiu a naibii daca legea asta nu isi face bine treaba!
In ziua evenimentului, pe cand priveam, pe jumatate cu atentie pragmatica si pe jumatate cu ochii mintii mult-asteptatul dans al mirilor, nu m-am putut abtine sa nu fac o comparatie intre mine si tanara ce tocmai daduse cu subsemnatul la starea civila. Poate ca n-oi fi imbracat eu, inca, rochia cea alba dar anii ce-au trecut m-au “imbracat” intr-o multime de alte straie, care m-au facut omul din prezent. O fi bine….o fi rau…important este ca nu-mi pare rau. Si abia cand mintea mea a terminat de facut aceste calcule, am reusit sa scot la iveala cel mai sincer zambet avut din ultimele luni incoace.
Un text de Vanda Ionițoiu
Citește și:
