Am citit recent un text al talentatei Elizabeth Gilbert, care a scris cartea „Mănâncă, roagă-te, iubește“. Oferea ajutor unei prietene care trecea printr-un divorț, în timp ce publica o carte despre căsnicie.
Textul acela era plin de căldură și înțelegere și avea un mesaj puternic de încurajare pentru femeile care trec printr-un divorț.
Acel text mi-a amintit de toți oamenii care au fost în jurul meu când eu însămi am trecut printr-un divorț. Nu prea vorbeam despre asta. De fapt, n-am făcut toată perioada cât a durat procesul. Am eliminat statusul relației de pe Facebook. Nu am scris nimic altceva și nici nu am postat ceva referitor la asta pe rețelele de socializare.
Când situația a devenit evidentă, și lumea a început să afle am primit multă dragoste și mult sprijin, pentru care voi fi veșnic recunoscătoare.
Totuși, aud deseori oameni vorbind despre cum alții „și-au abandonat“ căsnicia. În timp ce sunt cei care tratează cu neglijență căsătoria și divorțul, aș spune că majoritatea dintre noi au intrat în căsnicie plini de speranță și de idei de durabilitate.
Fiecare femeie divorțată pe care o știu s-a luptat cu toate puterile să-și salveze căsnicie – înainte să se hotărască să se salveze totuși pe ea.
La un anumit moment, ne dăm seama că vasul se scufundă și că mulți avem copii care și ei trebuie salvați. Așa că, da, părăsim blestematul de vas și căutăm o barcă de salvare – o viață cu totul nouă. Nu renunțăm. Nu abandonăm. Ne salvăm pe noi și pe copiii noștri. Nu am abandonat căsniciile. Le-am supraviețuit.
Când ne dăm seama că nu putem singure să facem să meargă o căsnicie, trebuie să ne alegem pe noi. Începem să ne auzim inimile țipând la noi că trebuie să ieșim la suprafață. Începem să ne respectăm intuiția, care ne spune că situația ne îmbolnăvește, că trebuie să facem tot ce e nevoie pentru a avea vieți cât mai bune. Ne dăm seama că nu ne putem salva partenerii, că de fapt nu mai sunt de mult timp partenerii noștri atunci când au ales să nu mai lupte pentru această relație.
Ne dăm seama că relația s-a terminat, și că începem să facem pași ca să ajungem la acel final. Facem pașii către divorț, indiferent de circumstanțe, indiferent cât de greu ne va fi să trăim fără această relație sau fără sprijinul financiar care intervine atunci când suntem doi. Plecăm indiferent cât de contraintuitiv este să ieși din ceva ce ai investit atât de mult în această viață. Plecăm în timp ce ne gândim prin ce vor trece copiii noștri care vor avea părinți divorțați.
Nu este o chestiune de renunțare sau abandonare. Este o chestiune de acceptare a lucrurilor așa cum sunt ele în realitate și de a alege să trăiești cea mai bună viață.
Am aflat că multe dintre noi ies din astfel de încercări fiind catalogate ca ticăloase, nemernice.devenim personajele negative într-o altă poveste, pentru că așa este mult mai simplu. Și când trecem printr-un divorț, deseori pierdem sprijinul oamenilor pe care i-am considerat foarte apropiați, și care au ales să creadă astfel de povești.
Divorțul nu este ușor, indiferent de cum pare din afară. Ne schimbă în multe feluri, și de celel mai multe ori ne face să ne încredem în ceilalți mult mai greu. Este foarte important să ne sprijinim în astfeș de momente dificile. Iar sprijinul de care de obicei avem nevoie este o ureche care să ne asculte.
Nu avem nevoie de sfaturi pe care nu le cerem sau de păstrarea secretului că am divorțat. Nu avem nevoie de judecată sau comentarii despre cât de ușor ies oamenii din mariajele lor, în ziua de azi. Nu avem nevoie nici măcar de încurajări, despre cum arată viitorul nostru și despre viitoare relații. Avem nevoie ca sistemul nostru de susținere să fie puternic pe toată perioada aceasta.
Am fost foarte secretoasă în ceea ce privește divorțul meu, atunci când am trecut prin tot procesul. Nimeni nu poate înțelege pe deplin o relație din afară, și am vrut să respect relația dintre fostul soț și copii. Vă împărtășesc această experiență, această călătorie a mea sperând că pot ajuta și alte femei să reziste în aceste zile dificile care par imposibil de gestionat.
Dacă pot oferi o linie de plutire cuiva care simte că se scufundă odată cu vasul, înseamnă că am transformat lupta mea în ceva puternic și frumos.
Divorțul m-a transformat. A fost catalizatorul pentru multe alegeri noi în viață. Am putut să visez din nou și să am o viață cu copiii mei așa cum mi-am dorit-o mereu. Mi-a dat voie să fiu puternică și probabil mai autenticî decât am fost vreodată. Sigur, mi-am pierdut abilitatea de a tolera orice porcărie, dar pierderea acestui filtru mi-a dat posibilitatea unei lupte reale care mi-a permis să construiesc relații mai apropiate cu cei pe carei iubesc.
Am trecut în revistă toate poveștile vechi care am crezut că mă definesc și am început să creez o nouă poveste de viață pentru mine însămi. Am început să despachetez și să călătăresc cu mai puțină greutate, manifestându-mi bucuria și transformând durerea în frumusețe.
Putem permite luptelor noastre să ne definească sau să ne transforme, și în dificilul proces de a trăi cu ele, este esențial să simțim că suntem iubite și că avem un sprijin de la cei dragi. Până la urmă am făcut tot ce era posibil ca să ne salvăm, atunci când nu am mai putut să ne salvăm relația.
Când văd un cuplu care trece prin același proces, ofer deseori o vorbă bună sau o ureche de ascultat.
Nu renunțăm. Alegem să ducem cele mai bune vieți în astfel de circumstanțe care ne pun la încercare.
Nu abandonăm. Alegem să supraviețuim, să înflorim și să avem vieți frumoase.
Text de Ileana Popoviciu
Citește și:
