„Sunt o femeie cu gânduri și întrebări și o grămadă de rahaturi de spus. Dacă sunt frumoasă, o spun. Dacă sunt puternică, o spun. Nu tu îm hotărăști povestea. Ci eu o fac.“ – Amy Schumer
Nu-mi pare rău că tu crezi că sunt „prea mult“.
Prea intensă.
Prea nebună, neîmblânzită și sălbatică.
Nu-mi pare rău că aceste oase nebune au fost născute, că sunt ca niște cutii nedesfăcute, departe de a fi plictisitoare precum cutiile de cadou cu fundițe.
Iată care-i treaba:
Nu-mi pare rău. Nici măcar un pic..
Nu-mi pare rău că râd prea tare și că vărs cafeaua mereu pe masă.
Că sunt uneori atât de pasională în ceea ce fac și spun încât par agresivă.
Nu-mi pare rău pentru că-ți spun ce am nevoie, fluturându-mi mâinile, „Hei, sunt aici!“.
Nu-mi pare rău pentru că am vorbit toată noaptea despre sentimente, astfel încât ne-am trezit amețiți, dar liberi de coșmarul resentimentului.
Nu-mi pare rău pentru rollercoasterele emoționale, pentru că nu ți-am cerut niciodată să mă salvezi.
Ai uitat că tu ai ales această nebunie?
Și nu, nu sunt nebună.
„te-ai îndrăgostit de acești ochi prețioși,
picurând mirare înstelată,
învârtind cercuri ale seducției,
până când ne-am îmbătat de iubire pasională“
Ți-am spus că sunt un uragan, dar tu ai râs, „O, nu-i așa că e simpatică?“
Nu-mi pare rău că ai devenit dependentă de mirosul pielii mele, un drog pe care ai crezut că-l poți controla.
Nu-mi pare rău că ai căzut în plasa mea magică, pentru că nu sunt un păianjen, iar tu nu ești o muscă.
Suntem oameni, cu alegeri.
Întotdeauna ai avut puterea de a zice nu.
Nu-mi pare rău de furia mea atunci când îmi spui să zâmbesc sau te holbezi la fundul meu de parcă ai vrea să alegi o bucată bună de carne de la măcelărie.
Nu-mi pare rău că plâng atunci când sunt tristă, fericită, furioasă sau doar pentru că așa îmi vine.
Vulnerabilitatea este superputerea noastră.
Nu-mi pare rău că „n-am jucat bine“, pentru că n-am încercat niciodată să câștig jocul.
De fapt, nici nu jucam vreun joc.
Nu-mi pare rău că mi-am spus sus și tare ce gândesc, că am arătat degetul mijlociu tuturor celor care ne ziceau să tăcem.
Nu-mi pare rău că am ales să stropesc cu copsea peste tot, în loc să păstrez culori calde și frumoase între linii convenționale.
Nu-mi pare rău pentru întrebările mele interminabile, împăturind misterul supărător în jurul a ceea ce tu ai jurat să fie sigur.
Nu-mi pare rău că iubesc viața, că vorbesc cu copacii, că citesc în petale și pene, că mă joc cu lumina și întunericul. Ale tale și ale mele.
Nu-mi pare rău că mă iubesc suficient de mult încât să încetez să mă mai scuz pentru niciun motiv practic.
Pentru toate fetițele și femeile care au fost învățate că tar trebui să „le pară rău“.
Este timpul să oprim această nebunie.
Tu ești „aceea“ pe care lumea a așteptat-o, reînviind din cenușă pentru a ieși la lumină.
Cu o dragoste suficient de curajoasă încât să invite demoni în jurul mesei, pentru oricui îi este foame și are nevoie să fie auzit.
Nu ne cerem scuze pentru că suntem.
Niciodată nu ne vom mai diminua strălucirea.
Ne pare rău numai pentru că am zis la un moment dat „Îmi pare rău“.
Un text de Andreea Tudorică
Citește și:
