Toate nevoile ei era simple și puține – nu-și dorea decât să fie prima alegere a unui bărbat. Respira dragostea așa cum vântul mișca norii deasupra câmpiilor strălucitoare de smarald. O simțea cum cum se răspândește în inima ei și cum se transmite prin strălucirea ochilor ei plini de speranță, pentru că ea iubea cu forța a o mie de armate.
Ea nu doar iubește – ea este iubirea.
Acum pare să nu conteze cât de dulci îi sunt sărutările, sau cât de pură îi este inima, pentru că pur și simplu ea nu este niciodată prima alegere. Nu că și-ar fi pus la îndoiala calitatea ori cât e de prețioasă, dar se pare că nimeni nu-i poate citi limbajul inimii, indiferent de cât de des o dezvăluie.
S-a gândit că poate o dată sau de două ori se poate întâmpla – că cineva se va ridica și va spune că a ales-o din multe altele – dar apoi realitatea lovește ca un fum negru dintr-un foc de iarnă rece, este părăsită și zdruncinată până la ultima fibră. Încă o dată. Uneori a fost aleasă doar pe jumătate, în bucăți și bucățele ale acelor părți ale ei pe care lor le-a făcut plăcere să le guste. Dar dincolo de cât de dulce îi este zâmbetul sau de cât de tare îi frige pielea, nimeni nu și-a dorit să stea și să spună că și-a dorit mai mult de la ea.
Poate dacă ar fi sinceră, va admite că uneori s-a întrebat dacă nu cumba este de neiubit – poate că viața îi era plină de ea însăși încât nu mai putea fi loc pentru altcineva care s-o țină în brațe în nopțile care uneori par prea lungi. S-a îndoit apoi de asta și s-a întrebat dacă nu cumva este ceva în neregulă cu ea – dacă nu cumva iubea prea puternic sau prea…diferit. E posibil să fi fost puțin cam pasională, sau poate că era doar focul aceala care ardea în spatele ochilor ei de care nimeni nu îndrăznește să se apropie de teamă să nu fie ars în flăcări. Dar chiar ți în momentel în care se întreba ce este în neregulă cu ea de nimeni nu a ales-o, în adâncul inimii știa că nu este nimic în neregulă cu ea.
Dacă este sinceră, va admite că uneori impune limite joase, mult mai joase decât ceea ce și-ar fi dorit – doar pentru a simți degetele unui bărbat jucându-se cu părul său sau cum niște cuvinte banale se pot îndulci atunci când sunt rostite sub clar de Lună.
Își dorea să fie prima alegere a cuiva atât de mult, încât s-a agățat de bărbații care îi promiteau că „poate, într-o zi“, dar nu „chiar acum“, ca o nadă a ceva ce nu a mai avut înainte. Acum când zilele se transformă cu ușurință în săptămâni, iar săptămânile devin îngropate de luni, a știut încă o dată că nu a fost prima alegere. Poate că nu a fost nici măcar a doua sau a treia, dar tot timpul a fost un secret atât de seducător pentru că nu a putut fi niciodată rostit cu voce tare.
S-a gândit că poate pur și simplu face parte dintr-o altă categorie, că poate nu este iubita, prietena tipică și că nevestele nu ar trebui să arate sau să se poarte ca ea – și așa, bărbații pe care îi întâlnise până atunci pur și simplu nu au știut ce să facă cu ea.
Cu toate acestea, chiar dacă niciunul dintre ei nu a ales-o niciodată, cu atât mai puțini ar putea sta departe pentru totdeauna.
Era dureros să nu fii suficient de bun să dansați împreună în ploaie, în noapte sau să beți împreună un pahar de vin când soarele apune dincolo de munți – totuși, odată ce luna se ridica și mai sus pe cer, se părea că nu era alt loc în care acești oameni doreau să fie.
Dacă ar fi fost vorba numai de sex tot timpul, atunci ar fi fost mai ușor pentru ea să se baricadeze în spatele ușii, să fugă de acești bărbați o dată pentru totdeauna – dar nu era cazul. Ea știa că a atins un loc special în fiecare din acești bărbați, dar poate că era ceva prea electrizant sau prea profund pentru ei, pentru că dincolo de modul în care aveau grijă de ea sau de cât de extraordinară o considerau – pur și simplu nu era tipul de fată care să fie prima lor alegere.
A rănit-o – mai mult decât va admite vreodată – să-i iubească pe acești bărbați, care în final s-au comportat de parcă de-abia ar fi cunoscut-o, aceia cărora le-a fost atât de ușor să se despartă de ea și de ochii ei. Dar se obișnuise cu acest rol, și era unul pe care știa să-l joace în mod strălucit – dar asta până când și-a pierdut abilitatea de a pretinde că nu contează.
Pentru că după ce a scuturat din umeri și și-a trecut o mână prin păr, tot ce i-a mai rămas a fost un pat rece, întrebându-se cum un pat plin de viață și de plăceeri poate fi atât de inert și de gol, cum este cel în care ea stă acum întinsă.
O perioadă, s-a prefăcut că nu o afectează – și pur și simplu s-a ales pe ea însăși, gândindu-se că măcar astfel ar putea să se pună pe ea pe primul loc, chiar dacă nimeni altcineva nu ar face-o. Și în timp ce își găsea din nou fericirea și redevenea pasionată de modul în care Luna i se reflecta pe piele și de cum răsăritul părea să o înțeleagă, și-a dat seama că doar pentru că se alesese pe ea însăși, nu însemna că nu putea fi prima alegere a cuiva.
Nu se mai îndoiește de ea acum, și știe că are nevoie de cineva cu adevărat specatculos care va înțelege muzica pe care o cântă inima ei.
Ea știe că el este undeva acolo, dorindu-și o femeie exact ca ea – și când, în sfârșit, se vor întâlni, nimic din ceea ce este ea nu-l va speria. În afară, poate, de faptul de a o pierde.
Andreea Tudorică
Citește și:
