„Este o femeie specială…Are abilitatea aceea de a fi baza, fundația…Este femeia care se va sacrifica pentru fericirea ta, îți va susține fiecare vis și va fi cel mai mare admirator al tău. Este cea care te va inspira, motiva și provoca să fii o persoană mai bună în orice aspect al vieții tale. Este femeia care se va lupta să facă lucrurile să funcționeze și nu va alege niciodată calea mai ușoară. Este o femeie specială. Este loială. Inteligentă. Îi place foarte mult viața. Are suflet. Substanță. Are o inimă de aur. Și știe cum să iubească necondiționat. Este o femeie specială. Și este prea specială pentru a fi cu oricine altcineva în afară de un rege“ – Autor necunoscut.
Am început să cred că poate pur și simplu nu sunt făcută pentru iubire.
Presupun că nu este dragoste, ci mai degrabă dragoste reciprocă. Sau cel puțin, acel tip de dragoste care ar face pe cineva să vrea să facă orice ca să fie cu mine. Sentimentul celor doi care obțin asta îi inspiră să mute munții ca să facă iubirea lor la fel de reală precum răsăritul Soarelui.
Poate că problema mea este că pur și simplu cred că iubirea este magică – nu logică. Sufletul meu poftește la electricitate, scântei, poezie și modul în care sărutul primit de la sufletul-pereche poate face lumea să dispară. Și cu cât mi-am dorit astea mai tare, cu cât am oferit o astfel de iubire altora, nu am primit nimic asemănător înapoi. Nu am fost niciodată cea care a stat lângă cineva care să mă țină de mână și să-mi spună: „Iubito, nu există nimic în lumea asta ce n-aș putea face pentru a fi împreună, pentru că tu ești singura certitudine din viața mea.“
Dar am obosit să mă mint, am obosit să pretind că prietenia este singura posibilitate. Și sunt și mai obosită să cred în dragoste și să sper că într-o zi nu o să mă mai așez singură în pat în fiecare seară. Cred că în sfârșit mi-am dat seama că, poate, nu o să fiu niciodată iubită așa cum am nevoie să fiu.
Poate că ăsta este destinul meu, să fiu singură. Poate că mi-e dat să dăruiesc mult , dar să nu primesc înapoi mare lucru. Presupun că este vina mea într-un fel, pentru că eu mereu văd lumina chiar și în întuneric. Niciodată nu mă concentrez asupra motivelor din cauza cărora nu funcționează, cinumai asupra celora datorică cărora ar putea să funcționeze. Nu mă uit la cât de dificil ar putea să fie, ci la cât de mult merită să fie. Nu mă gândesc niciun minut gândindu-mă cum ar putea să-i influențeze pe alții dragostea, pentru că știu că atunci când îți găsești iubirea în care te simți ca acasă, te ții de ea.
De când mă știu am fost o romantică, o persoană care iubește climaxul dramatic din filme, când totul pare pierdut, dar iubirea învinge. Acea femeie care își dorește lângă ea o persoană care să conducă mașina sau motocicletă doar ca să-mi simtă buzele sau care se trezește în miezul nopții doar pentru că nu a putut aștepta răsăritul ca să mă vadă. Poate că nu iubire caut, ci doar să fiu atât de specială pentru cineva încât să facă orice pe lume să mă aibă și să mă păstreze.
Și cu toate astea refuz să mă schimb.
Nu mă clintesc nici măcar un centimetru, pentru nu pot accepta ceva mai puțin decât acel fel de iubire care îți face lumea să se învârte și te aduce într-o altă dimensiune. O iubire care mă sărută ca o dimineață de duminică și care mulțumește Universului că sufletele noastre au fost unite în această viață.
Nu vreau o iubită obișnuită. Nu-i vrea pe alții să ne accepte, pentru că pur și simplu avem lucruri în comun sau pentru că ar fi bine să facă parte din familia mea. Nu vreau pe cineva care să spună „ne potrivim“. Ceea ce vreau este o persoană care să-mi spună că o scot din minți, că-l ucid încet cu iubirea mea și realismul meu. Vreau pe cineva care să mă respire și care să refuză să treacă prin viață cu altcineva alături de el. Vreau pe cineva care să se lupte cu ideea de mine și care simte că indiferent de ce face, nu poate să mă scoată din inimă.
Cred că eu caut o persoană care va lupta pentru mine, pentru noi, la fel cum aș face-o și eu. Pe cineva care nu numai să-mi spună că merit – dar care să-mi și arate arate.
Chiar și cu inima îmbrăcată în iubire dulce, tot nu cred că cer prea mult. Nu cred că este o nebunie să cred că uneori iubirea crește în cele mai neplăcute locuri și când se întâmplă, în loc să fugim, trebuie să ne înfigem bine călcâiele în pământ și să rămânem hotărâți să apărăm ceva atât de special.
Nu știu ce va aduce ziua de mâine. Nu știu dacă nu cumva într-o zi cineva care se avântă cu curaj va fi persoana care să se trezească dimineața uitându-se la mine.
Nu știu dacă voi fi iubită vreodată în felul în care am nevoie. Poate că, pur și simplu, nu sunt făcută pentru iubire. Poate că mi-este dat să merg singură prin viața asta, să dăruiaesc iubire necondiționată tuturor celor cu care mă intersectez. Poate că îmi pot iubi numai singurătatea – pentru că atunci când este nediluată și pură, devine o forță de neoprit.
Dar chiar nu cred asta. Pentru că știu că nu mă înșel în ceea ce privește sentimentele mele și ceea ce vreau. Pentru că am învățat că în iubire, primșeti numai lucruri frumoase dacă chiar crezi că există. Cât despre mine, mai bine îmi petrec zilele singură crezând în această dezordonată, imperfectă, dificilă și frumoasă imagine despre iubire decât să mă bag într-o relație lipsită de pasiune, un fel de camaraderie.
Un text de Alexandra Schifer
Citește și:
