Panica a fost prima mea reacție.
Teama pentru mama mea și persoana pe care o iubesc care erau departe. Teama de a fi la distanță. Teama de pierderea locului de muncă. Teama de necunoscut și teama de ceea ce se știa deja.
După câteva zile de informare din diverse surse și multă neliniște și lacrimi, a venit și limpezimea minții. M-am calmat și am încercat să evaluez situația rațional. Trăind într-o altă țară, departe de famile, persoana iubită, prieteni , practic sunt tot într-un fel de izolare. Așa că, aflată deja într-o situație de izolare, coronavirusul nu a făcut altceva decât să sporească această îndepărtare chiar și de zece ori.
Care erau temerile mele? Cu alte cuvinte, ce probleme mă afectau direct și ce puteam face să le repar? Ca româncă aflată în Olanda de peste 6 luni, trebuia să știu dacă situația va escalada, voi putea să mă întorc în țară fără a-i pune pe ceilalți și pe mine în pericol? Această variantă s-a dovedit destul de rapid o idee proastă. Am vorbit în permanență cu cei de acasă și am aflat că nici acolo situația nu era bună. Ba poate din contră.
Companiile aviatice încă operau curse între Amsterdam și București dar am decis că nu revin în țară. Pe lângă faptul că aș fi intrat în izolare sau carantină 14 zile, i-aș fi pus pe toți în pericol. Deci această variantă a căzut din start.
Apoi, am început să-mi fac griji în legătură cu locul de muncă. Lucrez la un atelier de reparat și refăcut motociclete și biciclete în Rotterdam. Pictez și fac design pentru motociclete. Lucrez acolo din octombrie, împreună cu un român și doi olandezi. Mereu am avut de lucru. Dar ca multe alte domenii, și acesta a fost afectat. Clienții au fost din ce în ce mai puțin, iar activitatea atelierului s-a redus la jumătate. Așa am și lucrat. Practic jumătate din lună. În consecință și salariul s-a redus la jumătate. Au apărut neliniștile. Oare voi mai putea sta? Voi putea să-mi plătesc chiria în continuare? Atelierul va reveni la capacitatea maximă? Și când? La unele întrebări am primit răspuns foarte repede.
Chiriile în Olanda, și mai ales în orașele mari, nu sunt mici deloc. Ba din contră. Numai că aici, imediat ce au fost luate măsuri de restricție, proprietarii de la care am închiriat un mic apartament mi-au spus că dacă nu îmi permit să plătesc chiria mă pot amâna, prin contract, trei luni de zile. Iar statul a apărut cu oferte de împrumut, tot pentru trei luni, pentru plata chiriilor de către cei care au rămas fără joburi sau sunt afectați de pandemie. Am ales să plătesc chiria pentru că, fîcând niște calcule, am ajuns la concluzia că îmi pot permite să o plătesc și să trăiesc cumva decent și din jumătate de salariu.
Cu cei de acasă am ținut legătura în permanență. Am aflat pe rând de încetarea zborurilor către anumite destinații (inclusiv Olanda), de restricții, izolare, frici și neliniști cu care mă confruntam și eu aici.
Nu am vrut să mă las pradă lor. Și am încercat să le insuflu aceeași stare și celor de acasă. Am știut că dacă lucrez, dacă fac lucruri pot trece mai ușor peste această perioadă de incertitudine și de dor care durea al naiii de tare. Am început să fac sport acasă (și în Olanda sălile de sport au fost printre primele care s-au închis), să alerg (în comparație cu România, aici parcurile au rămas deschise), să pictez, să fac schițe, să mă plimb cu bicileta ori motocicleta, să fac poze, să le prelucrez și să învăț lucruri noi înscriindu-mă la diverse cursuri online care făceau parte din sfera mea de interes.
Toate acestea combinate mi-au trimis departe starea de anxietate și mi-au distras atenția de la ceea ce ar fi putut să mă îngrijoreze la orice pas. Eram convinsă că dacă suntem sănătoși, mentalul este puternic și nu clacăm, vom trece peste perioada asta chiar dacă eram departe unii de alții
Am auzit și citit de multe ori asta: „suntem în asta împreună și vom trece peste împreună”. Fiind singură, departe de persoanele pe care le iubesc, le-am spus-o chiar și de câteve ori pe zi, ori de câte ori vorbeam. Anxietatea și starea mea proastă erau ale mele. Nu trebuia să le vărs dincolo. Peste granițe deja existente ori invizibile. Toată treaba asta era un test de supraviețuire pentru mine. Trebuia să supraviețuiesc acestei perioade, mai ales din punct de vedere mental. Să nu-mi pierd echilibrul, forța, și mintea. Îmi luam energia și speranța din fiecare „te iubesc”, „o să reușim”, „de-abia aștept să te țin în brațe”, „ești puternică”, „când se va termina totul, lumea va fi a noastră, și vom alerga și zâmbi iar la soare”.
În energia și speranța asta cred eu, pentru că mi-a fost hrană pentru suflet. M-au ajutat să în perioada asta să merg mai departe. Au fost sistemul meu de sprijin și de putere. Sunt o fire independentă și puternică. Am fost stâlp de suținere mereu. Am zis deseori: Eu nu cad pentru că sunt susținerea celorlalți. Dacă eu cad, ceilalți ce fac? Situația asta mi-a demonstrat că nu e așa: trebuie să-mi recunosc și să accept momentele de slăbiciune. Pentru că de fapt asta mă face mai puternică, să pot să le recunosc și apoi să găsesc planul pentru a trece peste, pentru a merge mai departe. Asta nu a fost o luptă pe care să o pot duce singură. Împreună cu cei de acasă am reușit.
Un text de Sia Munteanu
