Îmi place să călătoresc. Să hoinăresc pe unde vreau.
Drumul deschis este prietenul meu, iar chemarea lui este una pe care nu o pot ignora cu ușurință. Am o dorință infinită de a călători. O durere blândă pentru toate locurile pe care le-am explorat deja. O dorință pentru conexiuni intense pe care să le fac pe drum. Parfumul aventurii în vânt.
Vezi tu, m-am născut să fiu sălbatică. Voi muri liberă. Iar între astea două, hoinăresc. Cum ar zice Angelina Jolie, „dacă nu ieși din zona de confort în care ai fost crescută, nu vei avea habar cât este lumea asta de mare“. Numai prin răspunsul la chemarea hoinărelii ne putem extinde lumile, credințele și înțelegerea diferitelor culturi prin intermediul oamenilor pe care îi întâlnim pe drum.
Mi-am lăsat în urmă cariera de avocat și casa în 2011 pentru a o lua de la capăt în Andalucia, Spania, pentru a avea un alt fel de trai și o viață de hoinărit. Oriunde înfig acul în hartă, acolo este casa mea, iar anul trecut am pus acul în Porto, Portugalia dintr-un simplu motiv: Porto este foarte aproape de Camino de Santiago. Acesta este o rețea de cărări pentru excursii pe jos care trec prin toată Europa, dar care sunt mult mai mult decât atât. Să mergi pe Camino de Santiago înseamnă să te implici într-o aventură spirituală și în călătoria vieții. Este o ocazie să întâlnești foarte mulți oameni din întreaga lume.
Camino de Santiago a fost locul perfect pentru mine pentru a-mi satisface setaea de călătorit și aventură. Am învățat că hoinăritul și aventura nu înseamnă numai să te distrezi. Călătoria poate fi și cel mai bun profesor. Călătoriile mele au devenit cumva o formă accelerată de dezvoltare personală pentru întâlnesc tot feluri de aspecte diferite la mine, de mii de ori pe un drum, mai ales pe Camino de Santiago.
Fie că este tânărul cu rucsac în spate care explorează lumea, ori familia care merge într-o aventură diferită, sau femeia care călătorește singură pentru prima dată, continui să mă văd în ochii celorlalți. Diferiții oameni pe care-i întâlnesc pe drum, din culturi diferite, orașe, de vârste diferite cu trecurui diferite pur și simplu mă uluiesc. Mă văd în toți aceștia. Mă văd oglindită în oamenii pe care îi întâlnesc și cu care am o conexiune imediată. Aceia la care sufletul meu reacționează „Aha, prieten vechi, te cunosc“.
Mă văd și oamenii cu care nu mă potrivesc, ba chiar și în aia care-mi displac. Mă simt reflecată în ei toți – buni, răi, urâți.
Din această reflexie, învăț mai multe despre mine – aspectele mele pozitive și negative. Înțeleg cânt treebuie să fiu mai bună și mai atentă cu cei din jurul meu, și la fel de important, cu mine însămi. Înțeleg când și cum am nevoie să -mi las părerile deoparte și când să-mi deschid mintea. Înțeleg unde mai am de lucru la limitele mele, dar mai mult decât atât, înțeleg când sunt pe cale să-mi fac un prieten pe viață.
Mă întâlnesc de mii de ori pe un drum, și sunt recunoascătoare fiecărei persoane care m-a arătat pe mine atunci când m-am uitat în ochii ei. Le sunt recunoscătoare că mi-au arătat cine sunt și cine vreau să fiu, ce trebuie să îmbunătățesc sau la ce trebuie să renunț. Numai prin întâlnirile cu acești oameni într-o perioadă scurtă de timp am putut să lucrez „la mine“ atât de intens.
Așa că, dacă auzi chemarea hoinărelii, sau prinzi un iz de aventură în briză, este timpul să-ți faci bagajul și să călătorești. Să-ți extinzi mintea și să vezi cât de mare este lumea.
Du-te și întâlnește-te de mii de ori pe drum. și vezi cât ești de binecuvântată să poți experimenta senzația asta de a fi sălbatică și liberă.
Un text de Ana Maria Ursu
Citește și:
