Nu-mi doresc nimic mai mult în acest moment decât să alerg în brațele tale, să te sărut cu pasiune și să simt cum atingerea ta se topește pe fiecare centimetru al pielii mele pentru a da durerea deoparte. Vreau să-ți simt obrazul lipit de al meu, în timp ce mă ții în brațe, de parcă ai vrea să mă protejezi.
Vreau să râdem și să vorbim ore în șir și să pregătim cafeaua și micul dejun împreună, să bem un pahar de vin roșu demisec la cină așa cum făceam mereu.
Ceasul ticăie, minut cu minut, secundă cu secundă, în timp ce inima-mi bate – sunt sigură că timpul a înghețat, că sunt blocată într-un palat de gheață al inimilor frânte unde o briză rece în crapă pielea, reluând cele mai prețioase amintiri ale noastre și punându-mă în genunchi.
Când fac o pauză printre lacrimi, am această dorință ciudată – mi-aș dori ca iubirea noastră să fie o carte, aș putea edita finalul, aș putea să-l fac mai fericit, mai puțin brutal și haotic.
Aș vrea să pot ciopli cuvintele pentru a fi perfecte, pentru a încânta inimile noastre, și să facem un final acolo unde găsim o cale de compromis fără a ne compromite noi – acolo unde ne rezolvăm problemele și suntem împreună iar, ținându-ne de mână, sărutându-ne, privindu-ne în ochi cu pasiune.
În schimb, povestea iubirii noastre s-a terminat. E moartă și îngropată. Gata. Și totuși, ceva se simte dureros de neterminat…
Am crezut întotdeauna că o despărțire rupe imediat firul care leagă două inimi, dar nu este așa.
Firul se ține bine – arde, înțeapă, trage, dansează în vânt. Iubirea se va imprima pentru totdeauna pe inimile noastre. Un fel de rămășiță. Un ecou în oasele noastre. Iar amintirile s-au luat la întrecere, la viteză maximă, prin mințile noastre.
Poate că iubirea noastră va fi mereu neterminată.
Și nu vreau să mint, dar mă gândesc că poate, într-o zi, vom găsi calea care să ne aducă înapoi împreună – mă gândesc că poate acest drum pe care o luăm acum este o bucățică din calea care ne va aduce în final împreună.
Dar aceste speranțe nu mă mai pot susține.
În acest moment, povestea noastră s-a terminat.
Și în adâncul acestei pierderi, în mijlocul unei mări de durere – știu că este un singur lucru de făcut.
Trebuie să-mi urmez calea.
Să încep o nouă poveste – să deschid o nouă și goală pagină, să iau un pix – să plâng apoi să-mi șterg lacrimile și să fac la naiba ceva frumos.
Trebuie să trăiesc în mos strălucit – aș putea zice, chiar artistic – să trăiesc cu inima mea întreagă, dar frântă, cu fiecare fibră din ființa mea.
Chiar dacă îmi vine să mă ascuns, chiar dacă mi-e atât de dor de tine încât fantomele amintirilor noastre îmi umplu oasele și mă fac să mă târăsc
Trebuie să trăiesc.
Trebuie să-mi schițez povestea. Visurile – să creez, să explorez, să învăț, să râd. Să am inima deschisă și să mă bucur de fiecare clipă pe care o trăiesc. Să o gust, să o simt.
Trebuie să văd că viața înseamnă mai mult decât să mă îndrăgostesc.
Trebuie să trăiesc, pentru că fluturii trebuie lăsați să zboare.
