Oameni, locuri, gânduri… Mărire şi decădere. O întâmplare banală care-ţi poate schimba total viaţa. O întâlnire, într-un colţ de lume, care te face să te întrebi cine eşti cu adevărat tu? O ieşire cu prietenii care te poate trimite direct în „infern”. Un pariu cu viaţa pe care îl poţi câştiga detaşat sau îl poţi pierde la un scor strâns. Să fie soartă? Să fie destin? Cine poate şti?
Aşa că, acestea fiind spuse, zilele astea am plecat de acasă cu gândul să găsesc reportajul vieţii. Reportajul vieţii? Mai există aşa ceva? Dacă există, astăzi trebuie să fie al meu!
E vineri. Ora 6.45 dimineaţa. Alerg spre maşină. Cum mi-o fi norocul, îmi spun în dimineaţa asta, parcă mai aglomerată ca niciodată. După câteva minute bune de aşteptat şi butonat telefonul, cu o muzică – ceva franţuzesc, pe fundal – vine şi mult aşteptatul autobuz. Cam greu prietene, îmi spun în gând, pentru a mă îmbărbăta. Ştiu ce urmează! Aglomeraţie ca la balamuc! Mâini în aer, stăm ca sardelele şi respirăm unii de la alţii. Nu avem ce face! Aşa e datul, primim! Între timp, cu ochii în bucăţica mea de geam, îi dau dreptate – e o mărturisire în premieră – doamnei Grapini: „Viaţa este frumoasă dacă ştii să o trăieşti!”
Şi, cum să nu fie, căci după câteva staţii eşti deja aranjat de soartă. Cobori transpirat şi împrumuţi de la colegii de trafic toate mirosurile acestei planete. Te scuturi puţin şi te îndrepţi spre alt mijloc de transport. Faci cruce şi te rogi în gând să fi trecut deja puhoiul. Unde mergeţi toţi, fraţilor, cu noaptea-n cap? Probabil unde merg şi eu… La toţi ni-i greu, dar nu la toţi la fel! Trecem peste micile detalii, căci, vorba aceea, vrei confort ia-ţi maşină sau, mai nou, la cum e traficul din Bucureşti, ia-ţi direct elicoper. Parcă ar merge şi o coloană oficială… Mă trezesc din visare căci mi-a venit limuzina, pardon tramvaiul!
Ai, n-ai mingea, dai la poartă!
Urc şi eu, urcă şi alţii! Pe principiul ai, n-ai mingea, dai la poartă, opţiunile sunt limitate. Te urci sau rămâi în staţie. Aşa că, ostaşii mei, cu toate forţele înainte! Tramvaiul dimineaţa, ceva ce nu poate fi descris în cuvinte. În primul rând, niciun geam deschis. Totul e zăvorât! Dacă deschizi, afli că te trage… curentul! Dacă nu deschizi, rişti să nu mai ajungi teafăr la destinaţie.
Cum am experienţă cât cuprinde la capitolul RATB – orice păţit e filosof – mă folosesc şi eu de strategiile mele. De cum opreşte în staţie, ochesc repede un loc. Pornesc apoi atacul „asupra Griviţei” şi alerg până la scaunul cu pricina. Se întâmplă câteodată să-mi iau şi una bucată ţeapă. Dar, de cele mai multe ori, prind garantat! Dau să-mi pun căştile, când aud în surdină, ce credeţi… ţambalul. Pe culoarul tramvaiului apare, aşa ca la Hollywood, un „Banderas”, varianta românească – părul puţin răvăşit şi gelat, ceva creastă de cocoş, blugi, o geacă de piele – cântând cu un patos greu de descris la acea oră. Şi, dacă nu te-ai trezit, nu scapi! Un „vals”, pe rit vechi, la ţambal e tot ce vrei să asculţi la ora 7.30 dimineaţa.
Ţambalul ţambal, geamuri zăvorâte, marfă nouă!
Oamenii se tot urcă şi tramvaiul e tot mai plin. Ţambalul e ţambal, geamurile sunt zăvorâte, iar noi prindem toate stopurile posibile şi imposibile. Mă uit la ceas cu disperare. Număr în gând oile lui Daea şi constat că s-a făcut deja 7.30 dimineaţa. Între timp, Banderasul cu ţambalul pare să se fi potolit, nu e rost de bani dimineaţa. Decizie înţeleaptă: omul se retrage în plină glorie. Nici nu apuc să mă bucur bine de finalul „concertului” că aud: „Avem şosete! Avem şerveţele! Şi umede, şi parfumate! Avem şi brichete! Mari şi colorate!” Bun, s-a dat drumul la consignaţie! Ce alegem? Ce alegem? Ei bine, la 8 fără 5 dimineaţa, ţi-ar dori sufletul doar o cafea.
Ignor anunţurile de marfă nouă, le ştiu deja pe de rost, şi revin la muzica mea, aruncând un ochi pe geamurile aburite de atâtea suflete „chinuite” din tramvaiul cu pricina. Mă trezesc instant din încercarea de a evada. A venit controlul. Trei domni. Mai ştiţi creditul ală pe care îl luam acum câţiva ani, cu buletinul? Ei bine, aşa m-am prezentat şi eu la cererea organului de control. Abonamentul uitat în altă geantă …am rezoltat procedurile de rigoare direct cu „docomentul”. Sunt încă valabilă cu abonamentul din dotare, aşa că, stau relaxată. „Ştim că dumneavoastră mergeţi mereu cu tramvaiul ăsta, mai cunoaştem şi noi…”, îmi spune cel căruia îi întind documentul.
Mulţumesc undeva printre dinţi. Câteva staţii până la destinaţie. În timp ce fac în gând bilanţul – a venit acordeonistul, s-a deschis consignaţia, a venit controlul, le-am cam bifat pe toate – îmi iau mecanic buletinul de la al nostru controlor. Ei coboară, eu rămân mai departe în tramvai. Mult a fost puţin a rămas! Hai că ce a fost mai rău a trecut! Ajungem noi şi la Casa Presei.
Vecinul, îndrăgostit şi romantic cu noaptea-n cap!
„Nu cred, măi, că mă mai iubeşte. Dacă nu mai vrea ce să-i fac? Nu ştiu, frăţioare! Zi-mi cum să fac! O iubesc măi, chiar o iubesc”. E vecinul din spate care are o conversaţie despre iubire dis-de-dimineaţă. ,,Da, frăţioare, eu vreau s-o iau, dar n-auzi că ea nu mă vrea. Eee, a influenţat-o mă-sa şi tot neamul ei, îi caută ei bărbat”, se tot vaită omul.
Văd negru în faţa ochilor şi în sinea mea scot flăcări pe nas, îmi vine să mă întorc şi să-i zic vreo două – mai lasă-mă, domnule, cu romantismul cu noaptea-n cap – însă înţeleg şi eu, vorba cântecului, că unde dragoste nu e nici ură nu-i. Pardon, nimic nu e! Îl las să-şi plângă amarul. Dacă omul e îndrăgostit şi s-a rupt lanţul de iubire, ce să faci? Întrebi publicul sau suni un prieten. Aşa că îmi revin… Din nou. La urma urmei, mai am puţin. Dimineaţă, Bucureşti şi s-a făcut aproape 8.00. Nu-l mai aud deloc pe vecin, căci văd aşa undeva în colţul biroului o cafea aburindă şi ceva biscuiţi cu ciocolată. Răsfoiesc presa şi…
Mă trezesc din nou din visare. Ne oprim. Şi, nu, nu e staţie. Şi nu, nu am ajuns. Mă ridic şi merg spre cabina vatmanului. „S-a întâmplat ceva?”, întreb dezarmată, cu ochii pe ceas. E deja 8 şi 20. Mă gândesc instant la ce faţă va face şeful… „Domnişoară, a sărit o maşină pe linie! Vă deschid să coborâţi?”, mă întreabă omul plin de bune intenţii. Deja, totul pare din Kafka. „Şi unde să mă duc, domnule?”, întreb eu uşor iritată. „Păi, vă ajut eu, vă dau mâna, săriţi bara galbenă şi o luaţi pe jos”, încearcă el să-mi arate calea cea bună. „Repet, şi unde să mă duc?”, continui eu discuţia, uitându-mă în spate la cârdul de tramvaie oprite.
E blocaj. E dimineaţă. E Bucureşti. E doar una dintre acele zile pe care, vă spun, am retrăit-o de atâtea ori şi nu lipseşte nimic. Avem „di tăte”! Între timp porneşte şi tramvaiul. Şi la următoarea staţie se urcă alţi controlori: trei femei…Şi iar scot buletinul şi spun aceeaşi poveste. Să fi făcut astăzi bilanţul greşit? Şi, dacă, în fiecare zi trăim reportajul vieţii?
Un text de Mara Răducanu
