Nu cred că mai este nevoie să spun cuiva cât de diferit arată lumea noastră acum sau să subliniez cu câtă incertitudine trăim în prezent. Cu toții simțim, personal sau în comunitățile noastre colective.
Cei dragi mie sunt răspândiți în întreaga lume. Nu sunt interesată să fiu la curent cu noutățile din orașul și țara mea, dar încerc să aflu ce se întâmplă și în orașele în care se află cei pe care îi iubesc. Să stau acasă și să-mi fac griji pentru cei pe care îi iubesc este un factor de stres pentru mulți oameni, mai ales dacă munca lor necesită prezența lor în mijlocul crizei în timp ce noi suntem blocați în case. Îmi dă un sentiment de neajutorare.
Recent, m-am surprins agitându-mă prin casă și scrolând nervoasă pe telefon în timp ce așteptam mesaje care să-mi mai scadă din anxietate. Am crescut frustrată fiind să fiu blocată, închisă în casă, și atunci am realizat că acest comportament al meu are un model familiar.
Câinele meu are o tendință de anxietate cauzată de despărțire. A fost un proces lung să-l fac să fie confortabil cu singurătatea și să găsesc moduri pozitive pentru a-l reasigura că la finalul zilei vin acasă. Câteva din aceste tactici mi-au fost benefice acum în timpul izolării.
Găsește moduri sănătoase de a-ți canaliza frustrarea și teama
Unul dintre cele mai proaste răspunsuri ale câinelui meu în combaterea anxietății sale a fost distrugerea. Avea jucării, dar nu făcea nicio discriminarea atuncu când voia să distrugă ceva – la cablurile laptopului până la ochelari de soare, haine, și chiar jumătate de covor. Nu o făcea pentru că era pus pe pozne. Pur și simplu încerca să-și destragă atenția de la această anxitate.
În perioade de stres, și eu am unele apucături distructive. Nu mănânc și nu fac sport. Stau cu orele pe Netflix. Petrec prea mult pe conturile de social media, îmi construiesc scenarii negative și dorm până târziu. Toate aceste lucruri compromit capacitățile mele emoționale de a gândi și de a reacționa calm.
Pentru a pune capăt comportamentelor distructive ale câinelui meu, am găsit chestiuni pozitive care să le înlocuiască. Iar pentru a-l combate pe al meu, am făcut același lucru.
Să fiu blocată în casă înseamnă că este foarte ușor să arunci rutina afară pe geam/ Am încercat să nu fac asta. De la respectarea programului de mese și de sport până la perfecționarea unor noi rețete, curățenie în casă, citit și lucrat de acasă. Când simt chemarea aceea anxioasă și distructivă, iau un moment de pauză, respir și mă concentrez din nou asupra a ceva sănătos.
Este OK să exprimi ceea ce simți
Când ajungeam acasă la finalul zilei, câinele meu nu avea nicio problemă să-mi prezinte jucăriile, să latre de bucurie și să facă toate giumbușlucurile pentru a-mi arăta cât de fericit este că am venit.
Mă simt vinovată că încerc să-mi ascund anxietatea pretinzând că lucrurile care se întâmplă nu mă afectează, dar asta nu face nimic altceva decât să conducă la o spirală și mai abruptă a gândurilor anxioase. Am descoperit că asumându-mi și numindu-mi sentimentele de îngrijorae, anxietate și frustrare i-a ajutat ăe cei pe care îi iubesc să-și împărtășească sentimentele fără ca vreunul dintre noi să se simtă vinovat.
Repetă o afirmație zilnic
Cel mai bun sfat pe care l-am primit ca să-mi ajut câinele să înțeleagă că nu a fost abandonat a fost să folosesc propoziții repetitive. Când plecam de acasă îi spuneam „Mă întorc repede”, iar când ajungeam acasă, spuneam „Sunt acasă”. În scurt timp, când mă vedea că mă pregătesc să plec, în loc să se panicheze, se așeza la locul lui și aștepta tăbdător. A devenit o rutină pentru el. A dat un înțeles cuvintelor mele, și l-a ajutat să-și calmeze comportamentul. Bine, i-am mai dat și câte o recompensă din când în când.
În timp ce scrolam printre postări de pe Instagram, am dat peste următoarea afirmație: „Nu ești blocată în casă, ci te afli în siguranță acasă”. Chiar mi-a atins o coardă. Acum, când încep să mă simt puțin cam închisă și cam ca într-o capcană, învăț să mă calmez și să înlouiesc gândurile anxioase cu „sunt în siguranță”.
Înlocuind astfel frustrarea și pierderea cu siguranța – mea și a celor din jur – a început totul să-mi fie mai ușor. Bine, am mai mâncat și o prăjitură din când în când.
Un text de Sonia Teodorescu
